Cavalerii de la Mormânt

Între 1291 și 1847, Ordinul Sfântului Mormânt nu are sediu, statute, mare maestru în sensul de azi sau proprietăți. Are în schimb ceva mai vechi decât toate acestea: un obicei. Nobilii care ajungeau la Ierusalim, după luni de drum pe mare și pe uscat, cereau să fie făcuți cavaleri chiar pe mormântul lui Hristos. Constituția din 2020 numește acest obicei „statornicit” una dintre cele două rădăcini istorice ale Ordinului. Este, de fapt, nucleul documentat al întregii lui istorii medievale.

Franciscanii la Ierusalim

Prezența franciscană în Răsărit este aproape la fel de veche ca ordinul însuși. În 1217, capitlul general a creat o provincie „a Siriei” sau „a Țării Sfinte”, încredințată lui Elia din Cortona. În 1219, Francisc din Assisi a mers el însuși în Orient. O bulă a lui Grigore al IX-lea din 1230 a cerut clerului din Țara Sfântă să-i primească pe frații minori. În 1272, sultanul Baibars le-a îngăduit să se așeze lângă Cenacol, iar în 1309 frații sunt atestați la Sfântul Mormânt și la Betleem.

Pasul hotărâtor a fost făcut de o casă regală. În 1333, Robert de Anjou, regele Neapolelui, și soția sa, Sancia de Mallorca, au obținut de la sultanul mameluc, cu prețul unor sume foarte mari, Cenacolul de pe Muntele Sion și drepturi în Bazilica Sfântului Mormânt, pentru franciscani. Unele site-uri ale locotenențelor scriu că Sfântul Scaun a plătit acea sumă; în realitate au plătit suveranii angevini. La 21 noiembrie 1342, Papa Clement al VI-lea, prin bulele Gratiam agimus și Nuper carissimae, i-a făcut pe franciscani păzitori ai Locurilor Sfinte în numele Bisericii. Așa s-a născut Custodia Țării Sfinte. Superiorul ei purta titlul de gardian al Muntelui Sion.

Ierarhia latină se retrăsese între timp. Patriarhii latini, mutați în Cipru după 1291, au încetat după 1374 să mai locuiască în Răsărit; titlul lor a devenit onorific, iar reședința s-a fixat la Roma, la San Lorenzo fuori le Mura. Pe loc, cea mai înaltă autoritate catolică era custodele franciscan. El era omul care primea pelerinii și îi călăuzea prin sanctuare.

1336: Wilhelm von Boldensele și primii cavaleri atestați

Marele Magisteriu datează din 1336 „prima mărturie documentară” a unei învestituri de cavaleri numiți „ai Sfântului Mormânt”. Textul-cheie aparține lui Wilhelm von Boldensele, un dominican german, născut în jurul anului 1285, care a părăsit ordinul pentru a deveni pelerin. Călătoria lui a durat din 1333 până în 1335, iar relatarea, Liber de quibusdam ultramarinis partibus, a fost scrisă în 1336. Într-un pasaj scurt, Boldensele povestește ce a făcut la mormânt:

Originalul latin sună astfel: Post missam feci duos milites nobiles supra sepulcrum gladios accingendo et alia observando, quae in professione militaris ordinis fieri consueverunt. Două lucruri merită observate. Mai întâi, cel care învestește este un cavaler, nu un preot și nici un frate franciscan. Apoi, „ordinul cavaleresc” despre care vorbește textul este cavaleria ca stare socială, în care un tânăr nobil intra prin încingerea spadei, nu o instituție anume. Noutatea era locul: pe lespedea mormântului lui Hristos, demnitatea primea o strălucire pe care nicio curte europeană nu o putea oferi. Unele surse vorbesc de un obicei atestat încă din 1333–1335, dar data oficială rămâne 1336.

Cum se făcea un cavaler la Mormânt

Articolul lui Charles Moeller din Catholic Encyclopedia (1910), pe care îl urmează și enciclopediile de astăzi, descrie ceremonia cu precizie. Clerul dădea doar benedictio militis, binecuvântarea cavalerului. Lovitura de spadă era rezervată unui cavaler de profesie, pentru că purtarea spadei nu se împăca cu caracterul sacerdotal. Dacă printre pelerini se afla un cavaler, el îi învestea pe ceilalți. Între 1480 și 1495, un laic german, Ioan al Prusiei, administratorul conventului de pe Muntele Sion, a făcut această slujbă în mod obișnuit. Altfel o făcea gardianul franciscan, lucru socotit „neregulat”. Din această practică, gardianul a ajuns să fie numit Mare Maestru al cavalerilor, titlu recunoscut, după Moeller, de mai multe diplome pontificale și, în cele din urmă, de o bulă a lui Benedict al XIV-lea din 1746.

Agostino Borromeo, istoric al Bisericii și locotenent general al Ordinului, a rezumat în 2021 cum arăta ritul în forma lui cea mai veche păstrată în scris, cea din 1623:

1. 01

   Spada

   Candidatul scotea spada din teacă și o încredința celebrantului.

2. 02

   Semnul crucii

   Celebrantul trasa de trei ori semnul crucii în aer cu spada.

3. 03

   Atingerea umerilor

   Cu aceeași spadă, celebrantul atingea umerii candidatului.

4. 04

   Restituirea

   Spada era dată înapoi custodelui: era spada lui Godefroy de Bouillon, sau cea păstrată ca atare.

Tradiția adaugă pintenii aurii ai lui Godefroy, folosiți alături de spadă; Borromeo nu îi pomenește, dar mărturiile despre ei sunt frecvente. Cine ajungea la ceremonie trebuia să răspundă la o întrebare: era de neam nobil? Negustorii și oamenii de rând erau scutiți de răspuns, iar de la sfârșitul secolului al XV-lea ne-nobilii au fost învestiți de fapt. Din mijlocul secolului al XVI-lea au primit demnitatea uneori chiar luterani și anglicani; secolul al XVII-lea a adus o disciplină mai strictă.

Toate învestiturile din 1561 până în 1848 au fost trecute în două registre, păstrate în arhiva Custodiei Țării Sfinte. Ele sunt o sursă încă puțin exploatată pentru istoria nobilimii europene.

Regi, duci și burghezi: pelerinii învestiți

Pentru un nobil al secolelor al XIV-lea și al XV-lea, drumul la Ierusalim era o aventură costisitoare și o investiție în prestigiu. La capătul lui se puteau aduna mai multe titluri: cavaler al Sfintei Ecaterina de la Sinai, al Ordinului Spadei din Cipru și, mai ales, cavaler al Sfântului Mormânt, titlul cel mai căutat, după istoricul Colin Morris. Listele care circulă cuprind nume celebre. Multe provin din enciclopedii și ar trebui verificate una câte una în sursele epocii; le dăm aici cu această rezervă.

• 1372

  Birger Ulfsson

  Fiul Sfintei Brigitta a Suediei, învestit în timpul pelerinajului mamei sale (1371–1373).

• 1436

  Frederic de Habsburg

  Viitorul împărat Frederic al III-lea, însoțit între alții de Georg von Ehingen.

• 1465

  Georg Emmerich

  Burgmaistru din Görlitz, om de rând; a construit acasă o replică a Sfântului Mormânt.

• 1468

  Eberhard im Bart

  Conte, apoi duce de Württemberg; după pelerinaj și-a luat palmierul ca emblemă.

• 1493

  Frederic cel Înțelept

  Principele elector al Saxoniei, viitorul ocrotitor al lui Luther, cu Cristofor cel Puternic de Bavaria.

• 1806

  Chateaubriand

  Învestit în Sfântul Mormânt cu spada și pintenii lui Godefroy, episod povestit în Itinéraire de Paris à Jérusalem.

Lista poate fi continuată. Hugo von Montfort este pomenit în 1395, ducele Albert al IV-lea al Austriei în jurul anului 1400, Ernest de Fier, duce de Austria, în 1414. În 1460 au fost învestiți Otto al II-lea de Mosbach-Neumarkt și Hans Bernhard von Eptingen, care avea să ridice o capelă la Pratteln, în Elveția. În 1461 urmează landgraful Wilhelm al III-lea al Turingiei și Heinrich Reuss von Plauen, mare maestru al Ordinului Teutonic. Conții Enno I și Edzard I ai Frisiei Orientale sunt pomeniți în 1489, Frederic al II-lea de Legnica în 1507. Pentru alte nume, precum regele Valdemar al IV-lea al Danemarcei (1346), poetul Oswald von Wolkenstein sau regele Eric de Pomerania, istoricii au îndoieli sau datele sunt nesigure. Nicio sursă nu confirmă, în schimb, învestitura vreunui duce Filip de Burgundia, deși numele apare uneori în listele populare.

Unii dintre acești pelerini au dus Ierusalimul acasă. La Görlitz, Georg Emmerich a construit o copie a Sfântului Mormânt care se păstrează și astăzi. La Bruges, familia Adornes a ridicat Jeruzalemkerk, după modelul bazilicii din Ierusalim: întemeiată de Pieter și Jacob Adornes din jurul anului 1428, biserica a fost terminată sau reconstruită de Anselm Adornes, el însuși învestit la Mormânt în 1470.

Alte gesturi arată aceeași fascinație fără a ține de cavalerie. Robert Bruce, regele Scoției, mort în 1329, a cerut ca inima lui să fie dusă la Sfântul Mormânt; James Douglas, care o purta, a murit pe drum, în Spania, în 1330. Mantia lui Henric cel Tânăr, fiul regelui Henric al II-lea al Angliei, mort în 1183, a fost și ea dusă la Ierusalim. Sunt fapte de pietate cruciată, nu învestituri în Ordin.

Papii și privilegiul franciscanilor

Din secolul al XV-lea, papii încep să reglementeze o practică născută spontan. Cronologia actelor lor este parțial nesigură, iar sursele nu concordă întotdeauna asupra datelor.

Momentul principal, după Marele Magisteriu, este anul 1496. Papa Alexandru al VI-lea s-a declarat atunci „moderator suprem” al Ordinului (supremus moderator) și a delegat franciscanilor puterea de a-i face cavaleri pe nobilii și gentilomii veniți în pelerinaj. Unele enciclopedii merg mai departe și scriu că Papa ar fi luat pentru papalitate titlul de Mare Maestru și ar fi scos Ordinul de sub autoritatea Custodiei; formularea oficială este mai modestă. Leon al X-lea a confirmat privilegiul în 1516, după Ordin, sau la 4 mai 1515, după alte surse. Au urmat confirmări atribuite lui Clement al VII-lea (1527), Pius al IV-lea (1 august 1561), Alexandru al VII-lea (3 august 1665) și Benedict al XIII-lea (3 martie 1727).

Actul cel mai important al secolului al XVIII-lea poartă data 1746 și semnătura lui Benedict al XIV-lea. Este probabil bula In supremo militantis Ecclesiae, din 7 ianuarie 1746, statutul general al Custodiei, care confirmă dreptul gardianului de a crea cavaleri; titlul vine însă dintr-o singură sursă mai veche. Bula din 1746 a fost considerată ultimul statut înaintea restaurării: scrisoarea lui Pius al IX-lea din 1868 avea să modifice, după enciclopedia franceză, „statutele din 1746”.

O confrerie, nu un ordin

Moeller rezumă limpede natura acestor cavaleri: o confrerie laică, numită impropriu ordin, pentru că nu avea regulă monahală, organizare regulată sau bunuri comune. Când documentele vorbesc despre „posesiunile Sfântului Mormânt”, ele îi privesc pe canonici, nu pe cavaleri. Cavalerii nu formau o comunitate, nu se întâlneau, nu aveau obligații comune după întoarcerea acasă. Îi lega doar amintirea pelerinajului și crucea roșie de Ierusalim, pe care Conrad Grünenberg o arată în 1486 drept emblema lor.

Bazilica însăși trecea prin vremuri grele. În 1757, un firman otoman a fixat împărțirea drepturilor între comunitățile creștine, origine a regimului numit Status Quo, confirmat de un nou firman în 1852. În 1808, un incendiu a prăbușit cupola rotondei; Edicula de astăzi a fost reconstruită în 1809–1810. Cavalerul învestit în aceste decenii găsea o biserică disputată, păzită de franciscani, în care latinii aveau un loc bine delimitat.

Registrele Custodiei se opresc în 1848. Cu un an înainte, Pius al IX-lea restaurase la Ierusalim un patriarh latin rezident, iar puterea de a crea cavaleri a trecut de la custodele franciscan la patriarh. Ce s-a întâmplat apoi, cum o confrerie de pelerini a devenit un ordin al Bisericii, este subiectul capitolului Restaurarea din 1847.