Domnitorii și Ierusalimul

După căderea Constantinopolului, în 1453, Bisericile Răsăritului au pierdut ocrotitorul lor firesc. Patriarhiile de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim trăiau de acum sub stăpânire otomană, cu venituri nesigure și cu datorii care creșteau la fiecare schimbare de sultan sau de vizir. În lumea ortodoxă, doar câteva state creștine își păstraseră principi proprii. Printre ele se aflau Țara Românească și Moldova, vasale Porții, dar stăpâne pe moșiile, pe vistieria și pe bisericile lor. Nicolae Iorga a numit acest fenomen, într-o formulă devenită clasică, Byzance après Byzance: domnitorii români au preluat, pe cât le-au îngăduit mijloacele, rolul împăraților de odinioară față de Locurile Sfinte.

Pentru Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului, acest rol a avut trei forme. Prima, cea mai durabilă, a fost închinarea de mănăstiri, povestită în capitolul Mănăstirile închinate. A doua a fost sprijinul politic și financiar direct, la Constantinopol, în alegerile de patriarhi și în plata datoriilor. A treia, mai puțin cunoscută, a fost tiparul: la Iași, la București și la Snagov s-au imprimat cărțile grecești de care Patriarhia avea nevoie și pe care nu le putea tipări sub otomani.

Ce câștiga un domnitor din darurile sale

Generozitatea principilor români nu era doar evlavie personală. Un domn ales de Poartă, care putea fi mazilit oricând, câștiga prin daniile sale o legitimitate pe care tronul singur nu i-o dădea: cea de ocrotitor al Ortodoxiei, moștenită de la basileii bizantini. Numele lui era pomenit la slujbele de la Ierusalim, de la Athos și de la Sinai, iar patriarhii care veneau la Iași sau la București îi confirmau, prin prezența lor, prestigiul în fața boierimii și a rivalilor.

Patriarhii, la rândul lor, aveau nevoie de bani pentru a plăti taxele cerute de Poartă la fiecare învestire, pentru a întreține comunitățile monahale și pentru a apăra, în fața autorităților otomane, drepturile ortodocșilor la Locurile Sfinte, disputate cu latinii și cu armenii. Țările române ofereau tot ce lipsea la Constantinopol: venituri sigure, protectori creștini și libertatea de a tipări.

Neagoe Basarab: primul mare ctitor

Neagoe Basarab, domn al Țării Românești între 1512 și 1521, este cel mai vechi dintre principii români ale căror daruri pentru Ierusalim sunt consemnate într-o sursă narativă. Sursa principală este Viața Sfântului Nifon, scrisă de Gavriil Protul, protosul Muntelui Athos, între 1517 și 1520. Ea îl înfățișează pe Neagoe ca pe un binefăcător al întregului Răsărit ortodox: Athosul, Constantinopolul, Sinaiul, Ierusalimul și mănăstirile Meteorelor au primit de la el danii bogate. Natura exactă a darurilor pentru Ierusalim nu este precizată în sursele consultate.

Neagoe a rămas în memoria românească mai ales ca ctitor al bisericii episcopale de la Curtea de Argeș și ca autor al Învățăturilor către fiul său Theodosie. Dar tot cu el începe tiparul unei relații care avea să dureze două sute de ani: principele român ca ocrotitor al Bisericilor surori aflate sub turci.

Vasile Lupu și Matei Basarab: rivali în ctitorie

Secolul al XVII-lea a fost epoca marilor ctitori. În Moldova, Vasile Lupu (1634–1653) a făcut din Iași o capitală a Ortodoxiei. Este bine atestat că a plătit datoriile Patriarhiei Ecumenice, iar în semn de recunoștință moaștele Sfintei Parascheva au fost aduse în 1641 la Iași, unde se află și astăzi, în catedrala mitropolitană. Potrivit istoriei Frăției Sfântului Mormânt, Vasile Lupu a contribuit și la alegerea a doi patriarhi ai Ierusalimului, Paisie și Nectarie. Se afirmă uneori că ar fi plătit și datoriile Sfântului Mormânt; nicio sursă verificată nu o confirmă.

În Țara Românească, Matei Basarab (1632–1654), rivalul său de o viață, a fost un constructor de biserici fără egal: Paul de Alep, arhidiaconul care l-a însoțit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei prin țările române, îi atribuie o sută cincizeci de ctitorii. În domnia lui s-a petrecut închinarea mănăstirii Polovragi către Patriarhul Paisie al Ierusalimului, în 1643. Un dar anume al lui Matei pentru Sfântul Mormânt nu este însă documentat în sursele consultate.

Rivalitatea celor doi s-a purtat și pe terenul cărții. Vasile Lupu a deschis la Iași, în 1642, cu ajutorul mitropolitului Petru Movilă al Kievului, tipografia de la mănăstirea Trei Ierarhi, ctitoria sa, din care a ieșit în 1643 Cazania lui Varlaam. Matei Basarab avea tipografii la Câmpulung, la Govora și la Dealu. Era un început: în generația următoare, aceste ateliere aveau să lucreze nu doar pentru credincioșii români, ci și pentru Patriarhia Ierusalimului.

Gheorghe Duca, Dositei și tipografia de la Cetățuia

Cea mai rodnică relație dintre un domnitor român și Ierusalim a început la Iași, în anii 1670. Gheorghe Duca, domn al Moldovei, își ridicase între 1668 și 1672 mănăstirea Cetățuia pe dealul de la sud de oraș și o închinase Patriarhiei Ierusalimului încă din 1670. În 1682, la sfatul Patriarhului Dositei, Duca a instalat acolo o tipografie grecească, cu litere aduse de la Veneția. Cel care o lucra era ieromonahul Mitrofan, viitor episcop al Hușilor. În 1698, tipografia s-a mutat la Sfântul Sava, în inima administrației moldovene a Sfântului Mormânt.

Dositei a folosit tiparnițele românești și pentru polemica teologică. Trilogia sa, Tomos Katallagēs, Tomos Agapēs și Tomos Charas, a apărut între 1692 și 1705. Este o culegere de texte îndreptate mai ales împotriva teologiei latine, scrise într-un secol în care ortodocșii și catolicii se înfruntau la Ierusalim pentru stăpânirea Locurilor Sfinte. Locul tipăririi ultimului volum este discutat: o tradiție bibliografică le plasează pe toate trei la Iași, altele situează Tomos Charas la Râmnic. Numai confruntarea cu Bibliografia românească veche a lui Bianu și Hodoș poate lămuri lucrurile.

Șerban Cantacuzino, Brâncoveanu și Antim Ivireanul

La sfârșitul secolului al XVII-lea, centrul de greutate s-a mutat la București. Sub Șerban Cantacuzino (1678–1688) și Constantin Brâncoveanu (1688–1714), Țara Românească a devenit un refugiu pentru clerul grec al celor patru patriarhate. Tipografiile din București le furnizau cărți grecești, iar Dositei i-a comandat lui Brâncoveanu, direct, mai multe tipărituri.

Șerban Cantacuzino a legat numele său de o carte românească fundamentală, Biblia de la București din 1688, prima traducere integrală a Scripturii în limba română. Dar tipografia domnească de la București, în care a fost imprimată, lucra deopotrivă pentru cititorii greci, iar Bucureștii au devenit în aceste decenii unul dintre centrele învățăturii grecești din întreaga lume ortodoxă, cu o școală superioară la mănăstirea Sfântul Sava din oraș.

Tot Dositei i l-a recomandat domnitorului pe un călugăr georgian care avea să devină cel mai mare tipograf al Ortodoxiei din vremea sa. Antim Ivireanul a învățat meșteșugul la tipografia domnească din București, în jurul anului 1690, apoi a întemeiat tipografia de la Snagov, între 1694 și 1696, unde au apărut, între altele, Anthologhionul (1697), Psaltirea (1700) și Liturghierul (1701). Sub îndrumarea lui s-au tipărit în total 63 de cărți, în română, greacă, arabă și georgiană, dintre care 38 lucrate cu propria mână. Cărțile în limba arabă erau destinate credincioșilor arabi ai Patriarhiei Antiohiei, iar cele grecești serveau clerul patriarhiilor grecești, inclusiv pe cel al Ierusalimului. Un atelier de lângă lacul Snagov ajungea astfel să lucreze pentru Bisericile din Siria și din Țara Sfântă.

Brâncoveanu știa să negocieze și cu Locurile Sfinte. La 19 iulie 1693 a răscumpărat de la Dositei mănăstirea Polovragi pentru 1 500 de taleri, readucând-o sub autoritate românească. Domnia lui s-a încheiat în 1714, la Constantinopol, cu executarea sa și a celor patru fii, iar Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat în 1992.

Hrisant Notaras și Academia de la Sfântul Sava

Nepotul și succesorul lui Dositei, Hrisant Notaras, patriarh al Ierusalimului între 1707 și 1730, a continuat politica unchiului său. Pagina Patriarhiei dedicată marilor ei ierarhi notează că a întărit economic Sfântul Mormânt prin legăturile sale cu principii. Cea mai durabilă urmare a acestor legături a fost o școală. În 1714, la sfatul lui Hrisant, domnitorul Nicolae Mavrocordat a deschis în mănăstirea Sfântul Sava din Iași, sediul administrației moșiilor moldovene ale Sfântului Mormânt, Academia Domnească, școală superioară de limbă greacă în care au învățat generații de clerici și de boieri moldoveni.

Hrisant a fost prezent și în Țara Românească. Un studiu publicat în 1999 în București. Materiale de istorie și muzeografie îl pomenește la o mare sărbătoare la biserica Sfântul Gheorghe Nou, ctitoria lui Brâncoveanu. Dacă această biserică a fost la rândul ei metoc al Sfântului Mormânt, cum se spune uneori, nu este confirmat de nicio sursă consultată.

Nicolae Mavrocordat și Văcăreștii

Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, a domnit pe rând în Moldova și în Țara Românească. După ce deschisese Academia de la Iași, a ridicat la București, între 1716 și 1722 sau 1724, mănăstirea Văcărești, cea mai mare ctitorie domnească a orașului. A închinat-o în 1721 Patriarhiei Ierusalimului și a înzestrat-o cu o tipografie, o școală grecească și o bibliotecă. A fost îngropat acolo, în 1730. Soarta mănăstirii, transformată în închisoare și demolată în 1986–1987, este povestită în capitolul despre mănăstirile închinate.

1. 1512–1521

   Neagoe Basarab

   Danii pentru Athos, Constantinopol, Sinai, Ierusalim și Meteore.

2. 1618

   Radu Mihnea închină Galata

   Ctitoria lui Petru Șchiopul devine metoh al Sfântului Mormânt.

3. 1634–1653

   Vasile Lupu

   Sprijină alegerea patriarhilor Paisie și Nectarie ai Ierusalimului.

4. 1643

   Polovragi

   Închinată Patriarhului Paisie, în domnia lui Matei Basarab.

5. 1669

   Dositei, patriarh al Ierusalimului

6. 1670

   Cetățuia

   Gheorghe Duca își închină ctitoria Patriarhiei Ierusalimului.

7. 1682

   Tipografia grecească de la Cetățuia

   Înființată la sfatul lui Dositei.

8. 1693

   Răscumpărarea Polovragilor

   Brâncoveanu plătește 1 500 de taleri.

9. 1694–1696

   Tipografia de la Snagov

   Întemeiată de Antim Ivireanul.

10. 1714

    Academia Domnească din Iași

    Deschisă la Sfântul Sava, la sfatul lui Hrisant Notaras.

11. 1715

    Istoria patriarhilor Ierusalimului

    Opera lui Dositei, publicată postum la București.

12. 1721

    Văcărești

    Închinată Patriarhiei Ierusalimului de Nicolae Mavrocordat.

13. 1730

    Moartea lui Hrisant Notaras și a lui Nicolae Mavrocordat

Ce rămâne de cercetat

Relațiile dintre domnitorii români și Ierusalim sunt mai bine cunoscute prin urmările lor (mănăstiri, cărți, școli) decât prin documentele care le-au pus în mișcare. Mai multe piste așteaptă un cercetător. În arhivele Patriarhiei se păstrează un codice al hrisoavelor domnilor Țării Românești privitoare la moșiile Sfântului Mormânt. Un articol al lui Ghenadie Enăceanu din 1878, publicat în Biserica Ortodoxă Română sub titlul „Începutul averilor românești zise închinate după preafericitul Dositei”, rămâne un punct de plecare pentru reconstituirea șederilor lui Dositei la Iași și la București. Iar Byzance après Byzance a lui Iorga oferă cadrul general în care aceste fapte capătă sens.

Pe aceeași cale, a pelerinajului, au mers spre Ierusalim nu doar banii și cărțile domnilor, ci și oameni simpli din orașele și satele românești, cei pe care limba i-a numit hagii. Despre ei, capitolul Pelerinii români.