Mormântul gol

Toate cele patru Evanghelii pun la începutul credinței creștine un mormânt și o descoperire făcută în zori. Mormântul avea un proprietar cunoscut, se afla aproape de locul unde fuseseră răstigniți trei osândiți și fusese închis cu o piatră grea. Când femeile au venit să ungă trupul, piatra era dată la o parte, iar înăuntru nu mai era nimeni. Ordinul Ecvestru al Sfântului Mormânt de la Ierusalim își trage numele, emblema și vocația din această peșteră goală. Istoria ei, de la vinerea răstignirii la ajunul primei cruciade, este temelia pe care s-au sprijinit toate capitolele care urmează.

Un mormânt nou, într-o grădină

Evangheliștii sunt neobișnuit de preciși când vorbesc despre îngropare. Matei îl numește pe Iosif din Arimateea „om bogat” și ucenic al lui Isus, care cere trupul de la Pilat, îl înfășoară într-un giulgiu curat și îl pune în „mormântul său nou, pe care îl săpase în stâncă” (Mt 27, 57–60). Marcu adaugă că Iosif era un membru respectat al sfatului și că a rostogolit o piatră la intrare (Mc 15, 42–46). Luca precizează că în mormânt nu mai fusese pus nimeni (Lc 23, 50–53). Ioan îl aduce lângă Iosif pe Nicodim, cu un amestec de smirnă și aloe, și dă singurul detaliu topografic: „În locul unde fusese răstignit era o grădină, iar în grădină un mormânt nou” (In 19, 38–42).

Dimineața celei dintâi zile a săptămânii este povestită în patru chipuri diferite, care nu se lasă armonizate fără rest. La Marcu, trei femei vin cu miresme, găsesc piatra rostogolită și un tânăr îmbrăcat în alb care le spune că Isus cel răstignit a înviat și nu mai este acolo; ele fug tremurând și nu spun nimănui nimic (Mc 16, 1–8). Matei pomenește un cutremur, un înger care șade pe piatră și străjerii care încremenesc de frică (Mt 28, 1–10). La Luca, Petru aleargă la mormânt și vede doar fâșiile de pânză (Lc 24, 1–12). Ioan povestește cursa a doi ucenici, Petru și „celălalt ucenic”, care găsesc pânzele de in puse jos și ștergarul de pe cap făcut sul, deoparte (In 20, 1–10).

Pentru istoric, textele acestea spun câteva lucruri limpezi despre loc. Mormântul era unul de familie, săpat în piatră după obiceiul iudaic al vremii, cu o intrare joasă închisă de o lespede. Se afla lângă un loc de execuție, deci în afara cetății: Scrisoarea către Evrei amintește că Isus a pătimit „în afara porții” (Evr 13, 12). Iar la mijloc stă o absență, nu o relicvă. Creștinismul nu a venerat aici un trup, ci locul de unde trupul lipsea.

Ce își amintea comunitatea din Ierusalim

Între Înviere și prima construcție creștină trec aproape trei sute de ani, iar sursele scrise despre această perioadă sunt puține. Câteva date sunt sigure. În anul 70, legiunile lui Titus au distrus Ierusalimul. În jurul anilor 130–135, împăratul Hadrian a refăcut orașul ca colonie romană, sub numele de Aelia Capitolina. Zona mormântului a fost umplută cu pământ și nivelată, iar deasupra ei s-a ridicat un templu păgân, închinat Venerei (Afroditei) după unele surse, lui Jupiter după altele.

S-a observat adesea paradoxul acestui gest. Ridicând un templu peste locul pe care creștinii îl cinsteau, administrația romană l-a și fixat în memoria orașului. Când, două secole mai târziu, episcopul Ierusalimului a cerut să se sape, nu a trebuit să caute la întâmplare: știa sub ce clădire se află mormântul.

Arheologia recentă confirmă cadrul general. Săpăturile făcute sub pardoseala bazilicii au scos la iveală o veche carieră de piatră, apoi urme de teren cultivat, cu măslini și smochini, peste care s-a construit mai târziu. Într-o capelă din spatele Ediculei, păstrată de Biserica Siriacă, se văd și astăzi morminte iudaice de tip kokhim, din secolul I, pe care tradiția le leagă de Iosif din Arimateea. Locul a fost, așadar, o carieră părăsită, transformată în grădină și cimitir, în afara zidurilor de atunci.

Constantin, Macarie și descoperirea din 326

Convertirea împăratului Constantin, în 312, și politica de toleranță consfințită în 313 prin așa-numitul Edict de la Milano au schimbat soarta locului. În jurul anilor 325–326, episcopul Macarie al Ierusalimului i-a cerut împăratului îngăduința de a dărâma templul lui Hadrian și de a săpa sub el. Principala sursă contemporană este Viața lui Constantin a lui Eusebiu din Cezareea. Eusebiu povestește că, odată îndepărtate templul și umplutura, a apărut o peșteră funerară săpată în stâncă, pe care Macarie a identificat-o drept mormântul lui Hristos. Pentru Eusebiu, regăsirea ei a fost, după cum o descrie, o înviere a locului însuși.

Constantin a hotărât atunci să construiască acolo un ansamblu fără egal. Piatra din jurul mormântului a fost tăiată, astfel încât peștera să rămână izolată, ca un bloc de sine stătător. Stânca Golgotei, aflată la câteva zeci de metri, a fost și ea păstrată și încadrată.

Anastasis și Martyrium: bazilica sfințită în 335

Ansamblul constantinian, construit între 326 și 335, avea trei părți legate între ele de la vest la est. Deasupra mormântului s-a ridicat rotonda numită Anastasis, „Învierea”. În fața ei se deschidea o curte, cu stânca Golgotei într-un colț. Spre est se întindea marea bazilică cu cinci nave, numită Martyrium, „mărturia”, care dădea spre strada principală a orașului. Săpăturile din ultimii ani au identificat, în jurul mormântului, urmele unui monument circular din secolul al IV-lea, cu douăsprezece coloane și un portic, care a rămas descoperit până la ridicarea rotondei.

Sfințirea a avut loc la 13 septembrie 335. Bisericile Răsăritului păstrează și astăzi aniversarea acestei „înnoiri”, numită Encaenia. Din această aniversare s-a născut sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, ținută a doua zi, la 14 septembrie, de Bisericile Răsăritului și ale Apusului deopotrivă.

Pelerinii secolului al IV-lea

Bazilica nu era încă terminată când au sosit primii pelerini ale căror relatări s-au păstrat. Un călător anonim din Bordeaux a lăsat, în 333, un itinerar sec, cu distanțe și popasuri, în care notează că la Golgota s-a ridicat, din porunca lui Constantin, o bazilică „de o frumusețe minunată”. Spre mijlocul secolului, episcopul Chiril al Ierusalimului își ținea catehezele pentru catehumeni chiar în bazilică, la câțiva pași de locurile despre care vorbea.

Cea mai vie mărturie vine de la Egeria, o femeie din Occidentul latin, probabil din Galicia sau din sudul Galiei, care a călătorit prin Răsărit în jurul anilor 381–384. Jurnalul ei, cunoscut ca Itinerarium sau Peregrinatio, descrie zi de zi liturghia Ierusalimului: slujbele zilnice la Anastasis, procesiunile din Săptămâna Mare între Muntele Măslinilor, Golgota și mormânt, venerarea lemnului Crucii în Vinerea Mare. Pentru istoricii liturghiei, textul ei este o sursă de neînlocuit. În 386, Ieronim s-a stabilit la Betleem, unde a tradus Scriptura în latină.

Pelerinajul la Sfântul Mormânt devine din această epocă una dintre formele majore ale pietății creștine. Cardinalul Fernando Filoni, Marele Maestru al Ordinului, a evocat în 2021 aceste trei figuri, pelerinul din Bordeaux, Egeria și Ieronim, ca pe începuturile unei tradiții pe care Ordinul o continuă.

Perși, arabi și fatimizi: trei secole de încercări

Bazilica lui Constantin a stat în picioare aproape trei sute de ani. În mai 614, armata persană a lui Hosrau al II-lea a cucerit Ierusalimul. Biserica a fost incendiată, iar relicva Crucii a fost luată la Ctesifon. Restaurarea a fost condusă de Modest, care avea să devină patriarh. În 630, împăratul Heraclius, învingător asupra perșilor, a adus Crucea înapoi la Ierusalim.

Opt ani mai târziu, în 638, orașul s-a predat armatelor califului Omar. Patriarhul Sofronie a negociat capitularea, iar biserica a fost lăsată creștinilor. O tradiție povestește că Omar, invitat să se roage în bazilică, ar fi refuzat, pentru ca musulmanii să nu revendice mai târziu locul unde se rugase califul, și s-ar fi rugat afară. Tradiția nu poate fi verificată, dar exprimă bine situația secolelor următoare: un sanctuar creștin tolerat într-un oraș stăpânit de musulmani.

1. c. 130–135

   Aelia Capitolina

   Hadrian acoperă zona mormântului și ridică un templu păgân.

2. c. 325–326

   Dezgroparea mormântului

   Macarie al Ierusalimului obține acordul lui Constantin; templul este dărâmat.

3. 13 septembrie 335

   Sfințirea bazilicii

   Anastasis, curtea Golgotei și Martyrium formează un singur ansamblu.

4. mai 614

   Cucerirea persană

   Biserica arde, relicva Crucii este dusă în Persia.

5. 630

   Întoarcerea Crucii

   Împăratul Heraclius readuce relicva la Ierusalim.

6. 638

   Cucerirea arabă

   Califul Omar intră în oraș; biserica rămâne creștinilor.

7. 18 octombrie 1009

   Distrugerea

   Al-Hakim poruncește dărâmarea bisericii.

8. 1048

   Reconstrucția

   Constantin al IX-lea Monomahul încheie lucrările.

Secolele al IX-lea și al X-lea au adus pagube repetate: un cutremur, urmat de reparații în 810, apoi incendiile din 841, 938 și 966. În aceeași perioadă se situează ambasadele schimbate între Carol cel Mare și califul Harun al-Rașid, în jurul anilor 797–807. Din ele, imaginația medievală a construit o legendă: Carol ar fi primit protectoratul Locurilor Sfinte și ar fi întemeiat chiar o cavalerie a Sfântului Mormânt. Catholic Encyclopedia din 1910, în articolul consacrat cavalerilor Sfântului Mormânt, respinge explicit această poveste.

Lovitura cea mai grea a venit la 18 octombrie 1009. Califul fatimid al-Hakim bi-Amr Allah a poruncit distrugerea bisericii. Rotonda a fost dărâmată până la temelia de stâncă, iar mormântul însuși a fost în mare parte spart. Vestea a ajuns în Occident și a rămas acolo ca o rană: distrugerea din 1009 este unul dintre șocurile care au pregătit, în mentalitatea latină, ideea unei expediții spre Ierusalim.

Reconstrucția din 1048 și ajunul cruciadei

Diplomația a reparat ce distrusese califul. Un acord încheiat în 1027–1028 între Imperiul Bizantin și califatul fatimid a permis reconstrucția, încheiată în 1048 sub împăratul Constantin al IX-lea Monomahul. Rezultatul a fost un ansamblu mai modest decât cel constantinian, concentrat în jurul rotondei; marea bazilică Martyrium nu a mai fost ridicată. Restaurarea Ediculei din 2016–2017, când mormântul a fost deschis timp de aproximativ șaizeci de ore, a arătat sub plăcile de marmură banca funerară originală, de calcar, ceea ce sugerează că distrugerea din 1009 nu a șters cu totul stânca peșterii.

În a doua jumătate a secolului al XI-lea, pelerinajele occidentale spre Ierusalim s-au înmulțit, în grupuri tot mai mari, conduse uneori de episcopi și de nobili. Drumul trecea prin Bizanț și prin ținuturi aflate în plină schimbare politică, iar mărturiile despre greutățile întâlnite pe drum circulau în Apus. Biserica din 1048 este cea pe care au găsit-o cruciații în iulie 1099 și pe care aveau să o transforme, în următoarea jumătate de secol, în bazilica romanică ale cărei linii esențiale se văd și astăzi. Povestea lor, a lui Godefroy de Bouillon și a canonicilor care au slujit la Mormânt, este subiectul capitolului următor: Godefroy de Bouillon și canonicii.

335

sfințirea bazilicii lui Constantin

614

incendiul persan

1009

distrugerea ordonată de al-Hakim

1048

reconstrucția bizantină

Pentru o vizită ghidată a bazilicii de astăzi, de la Piatra Ungerii la Edicula și la capela Sfintei Elena, vezi capitolul Bazilica Sfântului Mormânt. Cronologia completă, de la anul 30 la zilele noastre, se găsește în Cronologie.