Patriarhia Latină a Ierusalimului

În Orașul Vechi al Ierusalimului, la câțiva pași de Poarta Nouă, o incintă de piatră albă adăpostește curia unei dieceze cum nu mai există alta în Biserica Catolică. Catedrala ei este, după titlu, Bazilica Sfântului Mormânt, unde catolicii nu sunt decât una dintre comunitățile care împart spațiul; catedra patriarhului stă de fapt în co-catedrala Preasfântului Nume al lui Isus, chiar în incinta Patriarhiei. Teritoriul ei trece peste patru frontiere, dintre care una este o linie de front. Credincioșii ei sunt arabi palestinieni și iordanieni, catolici de limbă ebraică, ciprioți, muncitori filipinezi și indieni. Patriarhia Latină a Ierusalimului este o dieceză exemptă: nu aparține niciunei provincii ecleziastice și depinde direct de Sfântul Scaun.

Pentru Ordinul Ecvestru al Sfântului Mormânt de la Ierusalim, ea este mai mult decât un beneficiar. Este Biserica pentru care Ordinul a fost reînființat în secolul al XIX-lea, iar patriarhul ei este Marele Prior al Ordinului.

De la cruciați la un titlu fără scaun (1099–1847)

Patriarhia latină se naște odată cu cucerirea Ierusalimului de către cruciați, în iulie 1099. Noii stăpâni ai orașului instalează un patriarh de rit latin în locul celui grec, care este îndepărtat — o rană pe care istoria relațiilor dintre Biserica Romei și Ortodoxia răsăriteană o poartă până astăzi. Listele nu se pun de acord asupra primului titular: unele îl numesc pe Arnulf de Chocques, altele încep cu Daimbert de Pisa (1099–1102). Bazilica Sfântului Mormânt devine catedrală patriarhală, deservită de un capitlu de canonici, a cărui istorie este povestită în capitolul despre Godefroy de Bouillon și canonici.

Prezența patriarhului la Ierusalim durează mai puțin de un secol. În 1187 orașul cade în mâinile lui Saladin, iar patriarhul se mută la Accra, pe coastă. În 1291, odată cu Accra, se prăbușește ultima fortăreață a regatului latin, iar patriarhul se refugiază în Cipru. După invazia genoveză din insulă, în 1374, patriarhii nu mai locuiesc deloc în Orient. Titlul devine titular: un prelat care poartă numele Ierusalimului, dar își are scaunul la Roma, la bazilica San Lorenzo fuori le Mura.

Timp de cinci secole, Biserica latină este reprezentată în Țara Sfântă de altcineva. În 1342, prin bulele Gratias agimus și Nuper carissimae, papa Clement al VI-lea încredințează Locurile Sfinte franciscanilor: se naște Custodia Țării Sfinte. Custodele franciscan devine, de fapt, capul catolicilor din regiune, iar la Mormânt el este cel care îi învestește pe pelerinii nobili drept cavaleri ai Sfântului Mormânt — un obicei descris pe larg în capitolul Cavalerii de la Mormânt.

Restaurarea lui Pius al IX-lea

La 23 iulie 1847, prin scrisoarea apostolică Nulla celebrior, Pius al IX-lea restabilește un patriarh latin rezident la Ierusalim. Cardinalul Fernando Filoni a amintit, în 2025, că decizia a urmat unui acord cu sultanul otoman. Primul titular al noii serii este Giuseppe Valerga, care ajunge în oraș în ianuarie 1848. Restaurarea are o consecință directă pentru Ordin: guvernarea cavalerilor Sfântului Mormânt, până atunci în mâinile custodelui, trece la patriarh. Din acest moment, istoria Patriarhiei și cea a Ordinului se scriu împreună, așa cum arată capitolul despre restaurarea din 1847.

Valerga pune temeliile unei dieceze construite de la zero. În decembrie 1852 deschide Seminarul Patriarhal, care se va muta la Beit Jala în 1936. Parohiile și școlile apar una după alta, adesea lipite de biserici, în satele creștine din Palestina și de dincolo de Iordan. În 1889, sultanul autorizează restabilirea unei ierarhii latine. În 1949, Pius al XII-lea îl face pe patriarhul latin Mare Prior al Ordinului și hotărăște ca Marele Maestru să fie un cardinal: rolurile se despart, legătura rămâne.

1. 1099

   Primul patriarh latin

   După cucerirea Ierusalimului de către cruciați, Bazilica Sfântului Mormânt devine catedrală patriarhală.

2. 1187

   Exilul la Accra

   Saladin cucerește Ierusalimul; patriarhul se retrage pe coastă.

3. 1291

   Refugiul în Cipru

   Căderea Accrei pune capăt regatului latin.

4. 1374

   Un titlu fără scaun

   Patriarhii nu mai locuiesc în Orient; titlul devine onorific, cu sediul la San Lorenzo fuori le Mura, la Roma.

5. 1847

   Nulla celebrior

   Pius al IX-lea restabilește patriarhul rezident; Giuseppe Valerga primește și conducerea Ordinului.

6. 1949

   Patriarhul, Mare Prior

   Pius al XII-lea separă funcțiile: un cardinal Mare Maestru la Roma, patriarhul Mare Prior la Ierusalim.

7. 1987

   Primul patriarh palestinian

   Michel Sabbah, născut la Nazaret, devine patriarh.

8. 2020

   Pierbattista Pizzaballa

   După patru ani ca administrator apostolic, este numit patriarh la 24 octombrie.

Seria patriarhilor de după 1847 spune ceva despre evoluția diecezei. Primii sunt italieni, trimiși de la Roma; vacanțele de scaun dintre 1905 și 1906 și dintre 1947 și 1949 trădează vremuri grele, ultima coincizând cu primul război arabo-israelian. Abia în 1987 un arab palestinian, Michel Sabbah, ajunge în fruntea Bisericii sale. Urmașul lui, Fouad Twal, este iordanian. Cu Pizzaballa, conducerea revine unui italian, dar unuia care trăiește în Țara Sfântă din 1990 și vorbește ebraica modernă.

Patru țări, cinci vicariate

Patriarhia acoperă Israelul, Palestina (Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza), Iordania și Ciprul. Granițele politice dintre aceste teritorii fac ca preoții, profesorii și credincioșii aceleiași dieceze să nu se poată întâlni fără permise, puncte de control sau, în cazul Gazei, fără o autorizație care poate să nu vină niciodată. Patriarhul guvernează această realitate prin vicari patriarhali, fiecare cu propriul sediu. Sami El-Yousef, director executiv al Patriarhiei, vorbește de cinci vicariate: Iordania; Ierusalim și Palestina; Israel; Cipru; migranți și solicitanți de azil.

Câteva dintre aceste date au valoare de semn. Hirotonirea lui Iyad Twal la locul Botezului, pe malul iordanian al râului, a fost prima hirotonire a unui vicar pentru Iordania pe pământ iordanian. Bruno Varriano, franciscan brazilian, a fost descris la hirotonire drept primul episcop latin din Cipru după aproximativ 340 de ani. Predecesorul lui Twal la Amman, episcopul Jamal Daibes, a fost numit în ianuarie 2024 episcop de Djibouti, semn că Biserica locală dă și ea episcopi altor Biserici.

Ciprul și migranții

Vicariatul din Cipru are patru parohii — Sfânta Cruce din Nicosia, Sfânta Ecaterina din Limassol, Sfânta Maria a Harurilor din Larnaca și Sfântul Pavel din Paphos — și aproximativ o duzină de biserici și capele latine. Custodia raporta în 2021 circa 5 000 de participanți la liturghiile duminicale, dintre care jumătate cetățeni ciprioți; restul sunt mai ales filipinezi și srilankezi. Numărul preoților a crescut de la 11 în 2022 la 15–16 în 2023.

Vicariatul pentru migranți și solicitanți de azil răspunde unei realități pe care statisticile o ascund adesea: zeci de mii de catolici veniți din Asia și Africa pentru muncă, mulți fără statut stabil. Copiii lor sunt catehizați în ebraică din 2010, iar din 2014 Patriarhia are creșe pentru copiii între trei luni și trei ani.

Catolicii de limbă ebraică

Comunitățile vicariatului Sfântul Iacob — în ebraică kehillot, șapte la începutul lui 2026 — reunesc catolici care trăiesc în societatea israeliană și se roagă în limba ei. Asociația Sfântul Iacob datează din jurul anului 1955; primul vicar, Jean-Baptiste Gourion, a fost numit în 1990 și hirotonit episcop în 2003. I-au urmat Pierbattista Pizzaballa (2005–2009), iezuitul David Neuhaus (2009–2017) și Rafic Nahra. Sfântul Scaun a recunoscut oficial vicariatul în 2013. Comunitățile se află la Ierusalim, Jaffa, Beer Șeva, Haifa și Tiberiada, cu grupuri vorbitoare de rusă la Latrun și Haifa. Pe lângă vicariate, Patriarhia administrează seminarul Redemptoris Mater de la Domus Galilaeae, lângă Tiberiada, Universitatea Americană din Madaba, în Iordania, o tipografie la Beit Jala și două tribunale ecleziastice — de primă instanță la Ierusalim, de a doua instanță la Amman.

O dieceză în cifre, cu toate nesiguranțele lor

Cifrele Patriarhiei nu concordă între ele, iar diferențele nu sunt greșeli de tipar: ele depind de ce se numără. Anuarul Bisericii, care include migranții și lucrătorii străini, dădea pentru sfârșitul lui 2022 368 426 de catolici. Sami El-Yousef vorbea, în anuarul Ordinului pentru 2024–2025, de „peste 200 000” de credincioși deserviți. Vechi pagini ale Ordinului dau „peste 150 000” sau chiar 90 000, cifre care par să se refere numai la comunitatea latină locală, arabă în cea mai mare parte. Cea mai onestă formulare este deci un interval: între 90 000 și peste 200 000 de credincioși locali, la care se adaugă zeci de mii de migranți.

68–69

parohii, plus două misiuni (2022)

520

de preoți, dintre care 132 diecezani (2022)

≈ 2 000

de angajați, cel mai mare angajator de creștini din Țara Sfântă

44

de școli, cu circa 19 000 de elevi

Restul tabloului: 1 612 călugări și călugărițe (633 de bărbați și 979 de femei), opt diaconi permanenți și 38 de seminariști în 2022. La Ierusalim, catolicii latini sunt circa 4 500 din aproximativ 11 000 de creștini. În Iordania, catolicii reprezintă în jur de 1,5% din populație. Programul de arhivare digitală introdus în 2023 a fost instalat în 52 de parohii conduse direct de Patriarhie — 12 în Palestina, 6 în Israel, 33 în Iordania și una în Cipru — fără parohiile încredințate Custodiei. Cifra arată unde se află de fapt greutatea diecezei: mai mult de jumătate dintre parohiile ei sunt de cealaltă parte a Iordanului.

Cu aproximativ două mii de angajați, majoritatea creștini, Patriarhia este cel mai mare angajator de creștini din Țara Sfântă. Într-o regiune în care șomajul din Palestina și Iordania depășea 20% încă din 2022, un salariu de profesor sau de paznic de parohie hotărăște adesea dacă o familie rămâne sau emigrează. Școlile sunt descrise pe larg în capitolul Școlile Patriarhiei, iar situația comunităților, în Creștinii din Țara Sfântă.

Cardinalul Pierbattista Pizzaballa

Mare Prior

Cardinalul Pierbattista Pizzaballa, OFM

Patriarh latin al Ierusalimului, Mare Prior al Ordinului · n. 1965

Născut la 21 aprilie 1965 la Cologno al Serio, în provincia Bergamo, intră la franciscani în 1984 și depune voturile solemne în 1989, la Bologna. Este hirotonit preot la 15 septembrie 1990 în catedrala din Bologna de cardinalul Giacomo Biffi și ajunge la Ierusalim în octombrie același an, pentru studii de teologie biblică la Studium Biblicum Franciscanum.

Între 2004 și 2016 este custode al Țării Sfinte, reconfirmat în 2010 și 2013. La 24 iunie 2016 devine administrator apostolic al Patriarhiei, cu titlul de arhiepiscop de Verbe, și este hirotonit episcop la Bergamo la 10 septembrie 2016. Papa Francisc îl numește patriarh la 24 octombrie 2020 și îi impune paliul patru zile mai târziu.

La 30 septembrie 2023 este creat cardinal, cu titlul bisericii Sant'Onofrio al Gianicolo — biserica Ordinului Sfântului Mormânt la Roma. Vorbește italiana, ebraica modernă și engleza.

Biografia lui Pizzaballa este aceea a unui om care a trăit în Ierusalim mai mult decât în Italia. A intrat oficial în slujba Custodiei la 2 iulie 1999, a pregătit în 1995 ediția ebraică a Liturghierului Roman și, între 2005 și 2009, a fost vicar patriarhal pentru catolicii de limbă ebraică, în paralel cu mandatul de custode. Ca administrator apostolic, a preluat o dieceză îndatorată. Ordinul a contribuit la ieșirea din această situație: datoria Universității din Madaba față de Fundația Sfântul Ioan Botezătorul a fost achitată integral în 2020, iar datoria totală a Patriarhiei a scăzut cu aproximativ 60%.

Războiul început în octombrie 2023 l-a pus în centrul atenției internaționale. După atacul din 7 octombrie, s-a declarat dispus să fie schimbat cu copiii israelieni luați ostatici. A intrat de mai multe ori în Gaza: în mai 2024, împreună cu Ordinul de Malta; în iulie 2025 și în iunie 2026, alături de patriarhul ortodox Teofil al III-lea; în decembrie 2025, pentru a celebra Crăciunul în parohia Sfânta Familie. În aprilie 2026, vorbind în fața Marelui Magisteriu despre Cisiordania, a rezumat într-o formulă amară deziluzia locului: Pământul Făgăduinței a devenit pământul promisiunilor. A fost socotit printre posibilii papabili la conclavul din mai 2025, care l-a ales pe Leon al XIV-lea.

Colaboratorii

Patriarhul nu guvernează singur o dieceză atât de fragmentată. Vicarul general, episcopul William Shomali, este și vicar pentru Ierusalim și Palestina. Sami El-Yousef, delegat pentru economie și director executiv, este interlocutorul principal al Ordinului pentru tot ce ține de bani, proiecte și rapoarte. Cancelarul și secretarul personal al patriarhului este părintele Davide Meli. Școlile au trei directori generali: părintele Yacoub Rafidi pentru Palestina, părintele Firas Nasraween pentru Iordania și Wissam Aboud pentru Israel. Patriarhii emeriți Michel Sabbah și Fouad Twal trăiesc încă în dieceză, alături de mai mulți episcopi emeriți, printre care Kamal-Hanna Bathish, Selim Sayegh, Giacinto-Boulos Marcuzzo și Maroun Lahham.

Patriarhul și Ordinul: o legătură instituțională și financiară

Raportul dintre Patriarhie și Ordin are două fețe. Prima este canonică și spirituală: patriarhul latin este Marele Prior al Ordinului, membru de drept al conducerii lui, și în numele lui se conferă Scoica Pelerinului cavalerilor și doamnelor care se roagă la Sfântul Mormânt. Faptul că Pizzaballa a primit, ca cardinal, titlul bisericii Sant'Onofrio, aflată în grija Ordinului la Roma, a întărit simbolic această legătură.

A doua față este financiară, și aici Patriarhia vorbește deschis. Pe site-ul ei, ea descrie Ordinul drept singura instituție laică a Statului Cetății Vaticanului cu acest rol și principala ei sursă de finanțare. Mecanismul este descris în detaliu în capitolul Misiunea: ofrandele membrilor ajung la locotenențe, de acolo la Marele Magisteriu de la Roma, iar Marele Magisteriu trimite la Ierusalim un transfer lunar fix, la care se adaugă proiectele și ajutorul de urgență. Aproximativ 80% din contribuții merg la Patriarhie.

În 2024, această finanțare de bază a însumat 11,4 milioane de dolari, aproximativ 20% din bugetul anual al Patriarhiei. Ea se împarte pe cinci domenii: susținerea instituțională (3,85 milioane — salarii, stipendii ale preoților, costuri juridice, utilități ale celor cinci vicariate și ale unor centre precum Our Lady of Peace din Amman), educația (puțin peste 5 milioane), seminarul (708 000), fondul pastoral (800 000) și fondul umanitar (un milion). Sami El-Yousef a subliniat o particularitate: niciun alt donator nu acceptă să contribuie la finanțarea de bază. Fundațiile și agențiile plătesc proiecte vizibile; salariile, facturile și pensiile rămân în seama Ordinului.

Planificarea se face împreună. În fiecare an, Patriarhia și Marele Magisteriu semnează un memorandum de înțelegere care pune în acord veniturile așteptate de la locotenențe cu nevoile diecezei. Proiectele speciale urmează o altă cale, descrisă în capitolul despre ajutorul umanitar: Patriarhia le propune, Comisia pentru Țara Sfântă le evaluează, locotenențele le adoptă.