Secolul al XX-lea

Cele două mari mișcări ale Ordinului în secolul al XX-lea par opuse. Pe de o parte, conducerea lui se mută de la Ierusalim la Roma: mai întâi Papa devine Mare Maestru, apoi un cardinal, apoi un Mare Magisteriu instalat într-un palat renascentist la câțiva pași de Sfântul Petru. Pe de altă parte, Ordinul se leagă tot mai strâns de Țara Sfântă: patroana lui devine Regina Palestinei, iar scopul lui, fixat în documente succesive, este susținerea Patriarhiei Latine. Cele două mișcări se explică una prin alta. Un ordin răspândit pe cinci continente nu mai putea fi condus dintr-un oraș izolat de războaie.

Papa, Mare Maestru (1907–1928)

În 1907, Pius al X-lea a rezervat Papei titlul de Mare Maestru al Ordinului. Patriarhul Latin a devenit „rector și administrator perpetuu”, iar cavalerii au primit un loc în capelele papale. Actul exact și data lui nu sunt sigure: Moeller, în 1910, vorbește de o bulă din 30 mai 1907; enciclopedia franceză citează o reglementare a însemnelor din 3 mai 1907 și un act Quam multa datat 13 octombrie 1908, probabil din eroare; enciclopedia italiană îl socotește pe Pius al X-lea Mare Maestru din 6 decembrie 1907. Tot Pius al X-lea a fixat ținuta de cor a cavalerilor, mantia albă cu crucea roșie.

După Pius al X-lea, titlul a trecut la Benedict al XV-lea (1914–1922) și la Pius al XI-lea (1922–1928). Pius al X-lea, canonizat în 1954, este singurul sfânt dintre marii maeștri ai Ordinului; Documentul de formare din 2024 îl numește printre modelele cavalerilor și doamnelor.

Barlassina și Regina Palestinei

În 1920 a ajuns la Ierusalim un patriarh care avea să marcheze Ordinul pentru un secol: Luigi Barlassina (1920–1947). La intrarea sa solemnă în Bazilica Sfântului Mormânt, la 15 iulie 1920, a consacrat dieceza Mariei și a invocat pentru prima dată titlul de „Regina Palestinei”. În anii 1920 a construit sanctuarul de la Deir Rafat, închinat ei. Sărbătoarea a fost instituită în 1933, sub Pius al XI-lea, și se ține la 25 octombrie. Rugăciunea „O Marie Neprihănită”, compusă de Barlassina, este folosită și astăzi; textul ei se găsește în capitolul Regina Palestinei.

La 6 ianuarie 1928, Pius al XI-lea a renunțat la titlul de Mare Maestru și l-a încredințat din nou patriarhului. Scrisoarea apostolică i-a dat Ordinului sarcina de a păstra credința în Palestina și a stabilit că nu se poate sprijini pe niciun document anterior zilei de 24 ianuarie 1868. Toate „privilegiile” vechi, de la cele din 1553 la cele atribuite unor papi medievali, și-au pierdut astfel orice temei.

1928–1933: Ordinul iese din Ierusalim

Anii care urmează sunt anii marii răspândiri. În 1926 se înființează la Montréal un grup reînviat de Barlassina și, în Statele Unite, un American Chapter, ale cărui statute datează din 30 aprilie 1929. Tot în 1926 apare provincia Belgiei, cu biserica Notre-Dame du Sablon din Bruxelles drept biserică capitulară din 11 aprilie 1930. Franța are o asociație din 1928, Italia și Portugalia locotenențe din 1930, Cehoslovacia una din 1929. În Germania, provincia Ordinului se înființează la Köln, la 8 decembrie 1933, iar în Austria este numit un prim Statthalter în același an.

Un decret al Congregației Ceremonialului a fixat, la 27 iulie 1931 (sau la 5 august, după alte surse), numele definitiv al Ordinului, adăugând „de la Ierusalim” (Hierosolymitani) și calificativul „ecvestru”. Conducătorii naționali au primit numele de locotenenți, cu titlul de „Excelență”, iar numirile au fost supuse Secretariatului Brevelor pontificale. Enciclopedia franceză leagă reforma de o dispută de protocol cu Ordinul de Malta; pentru enciclopedia germană, ea a adus recunoașterea internațională a însemnelor Ordinului.

Pasul decisiv a venit în 1932. Pius al XI-lea a aprobat noi statute și a permis ca învestitura cavalerilor și a doamnelor să aibă loc în propriile țări, nu numai la Ierusalim. Ceremonia de la Mormânt, care definise Ordinul timp de șase secole, devenea astfel una dintre posibilități, nu o condiție. În același an, după enciclopedia italiană, s-a ținut la Ierusalim un prim congres mondial al cavalerilor Sfântului Mormânt.

1926

Belgia, Montréal, capitlul american

1931

numele definitiv al Ordinului

1932

învestituri în propriile țări

1933

sărbătoarea Reginei Palestinei

Pius al XII-lea și mutarea la Roma

Al Doilea Război Mondial a schimbat geografia puterii în Ordin. Patriarhul Barlassina era izolat la Ierusalim, sub mandat britanic, iar locotenențele europene se aflau de o parte și de alta a frontului. În iulie 1940 (GCatholic dă data de 16 iulie), Pius al XII-lea l-a numit pe cardinalul Nicola Canali cardinal protector al Ordinului și a centralizat organizarea la Roma. Marele Magisteriu prezintă astăzi decizia în formă comprimată, ca transfer al titlului de Mare Maestru către Canali; enciclopediile franceză și italiană îl socotesc Mare Maestru abia din 1949. Formula cea mai sigură este: protector din 1940, Mare Maestru din 1949.

La 15 august 1945, un motu proprio al lui Pius al XII-lea a încredințat Ordinului biserica și mănăstirea Sant’Onofrio al Gianicolo, ca sediu și „centru de activitate”; unele texte oficiale dau anul 1948. Constituția de astăzi citează încă acest act, la articolul 3. Din 1946, biserica este îngrijită de Frații Franciscani ai Ispășirii. În noiembrie 1946, Roma a dat numele de Via dei Cavalieri del Santo Sepolcro străzii de lângă Palazzo della Rovere. Palatul, construit în jurul anilor 1480–1490 pentru cardinalul Domenico della Rovere, a fost dăruit Ordinului de Pius al XII-lea; data exactă nu este stabilită, iar sursele indică anii 1945–1950. Este singura proprietate a Ordinului, iar istoria lui este povestită în Sediile din Roma.

Patriarhul Barlassina a murit la 27 septembrie 1947. Cu doi ani mai târziu, la 14 septembrie 1949, Pius al XII-lea a semnat brevele Quam Romani Pontifices, care a aprobat noi statute și a fixat arhitectura Ordinului pentru tot restul secolului.

Distincțiile din 1949 sunt descrise în capitolul Palma și Scoica. Canali a rămas în fruntea Ordinului până în 1960; a murit la 3 august 1961 și, după unele surse, este înmormântat la Sant’Onofrio.

Constituțiile lui Ioan al XXIII-lea și Paul al VI-lea

La 19 august 1960, cardinalul francez Eugène Tisserant a devenit Mare Maestru. Canali mai trăia, ceea ce explică de ce unele liste italiene numără doi mari maeștri în 1960–1961; este posibil ca Tisserant să fi fost la început pro-Mare Maestru. Tisserant a redactat o nouă Constituție, aprobată de Ioan al XXIII-lea la 8 decembrie 1962 prin scrisoarea apostolică Religiosissimo a monumento victoriae. Textul, cu 36 de articole, a dat Ordinului caracterul internațional și a creat Marele Magisteriu ca organ central de guvernare. Constituția din 2020 citează documentul din 1962 ca al doilea temei al personalității juridice canonice a Ordinului, alături de cel din 1949.

În 1967, Paul al VI-lea a adăugat Constituției reguli mai precise. În martie 1972, după moartea lui Tisserant (21 februarie), cardinalul belgian Maximilien de Fürstenberg a devenit Mare Maestru. În 1977, Paul al VI-lea a aprobat o nouă Constituție, „cu reînnoirea Conciliului Vatican II”, după formula Marelui Magisteriu; data este 8 iulie după enciclopedia franceză și 19 iulie după cea germană. Prin aceeași reformă sau în 1985, sursele nu concordă, Crucea de Merit a fost redusă de la cinci la trei clase.

Patriarhii, mari priori ai Ordinului, s-au succedat în aceeași perioadă: Giacomo Giuseppe Beltritti (1970–1987) și Michel Sabbah (1987–2008), primul patriarh palestinian. Dieceza lor se întindea peste o regiune împărțită de războaiele din 1948 și 1967, între Israel, Iordania și teritoriile palestiniene, la care se adaugă Ciprul. Ajutorul Ordinului, trimis de la Roma prin Marele Magisteriu, a devenit pentru Patriarhie o resursă indispensabilă: școli, seminar, parohii și preoți, descrise în secțiunea Țara Sfântă.

Ioan Paul al II-lea: patroana, statutul vatican, jubileul

În 1983, Ioan Paul al II-lea a primit cavalerii și doamnele din locotenențele Italiei de Nord și de Centru și i-a îndemnat să lucreze sub ocrotirea Fecioarei Maria. Ordinul consideră această întâlnire, la cincizeci de ani de la instituirea sărbătorii Reginei Palestinei, începutul legăturii sale mariane moderne. Fürstenberg a murit la 22 septembrie 1988 , iar slujba de înmormântare a avut loc la Notre-Dame du Sablon din Bruxelles. La 14 decembrie 1988, cardinalul Giuseppe Caprio i-a urmat.

Sub Caprio și apoi sub succesorul său, Ordinul a crescut repede. Între 1991 și 2003, cât Ludovico Carducci Artenisio a fost guvernator general, numărul locotenențelor a urcat de la 39 la 52. În 1993, Caprio a cerut ca Maica Domnului, Regina Palestinei, să devină patroana Ordinului, iar Ioan Paul al II-lea a acordat-o prin decretul din 21 ianuarie 1994.

1. 21 ianuarie 1994

   Patroana Ordinului

   Ioan Paul al II-lea proclamă Regina Palestinei patroana Ordinului.

2. 21 decembrie 1995

   Cardinalul Carlo Furno

   Devine Mare Maestru.

3. 1 februarie 1996

   Statut vatican

   Rescript al lui Ioan Paul al II-lea: personalitate juridică în Statul Cetății Vaticanului.

4. 17 octombrie 1998

   Audiență papală

   Ioan Paul al II-lea primește Marele Magisteriu și locotenenții.

5. 2 martie 2000

   Jubileul Ordinului

   Discursul lui Ioan Paul al II-lea despre „garda de onoare” a Mormântului.

6. 13–17 octombrie 2003

   Consulta din 2003

   Deviza: „A crește pentru a sluji, a sluji pentru a crește”.

La 21 decembrie 1995, cardinalul Carlo Furno a devenit Mare Maestru. Câteva săptămâni mai târziu, la 1 februarie 1996, un rescript al lui Ioan Paul al II-lea a dat Ordinului personalitate juridică în dreptul Statului Cetății Vaticanului, pe lângă cea canonică. Sediul legal al Ordinului se află de atunci în Statul Cetății Vaticanului. Astăzi, Ordinul este descris ca asociație publică de credincioși și ca „entitate centrală a Bisericii Catolice”, în sensul articolului 11 al Tratatului de la Lateran din 11 februarie 1929; consecințele sunt explicate în Statutul juridic.

La 2 martie 2000, Ordinul și-a celebrat jubileul la Roma. Ioan Paul al II-lea, care avea să meargă el însuși în Țara Sfântă în aceeași lună, a amintit că Ordinul se născuse cu câteva secole în urmă ca o „gardă de onoare” pentru îngrijirea Sfântului Mormânt și a citat Directivele pentru reînnoirea Ordinului în perspectiva mileniului al treilea. Textul complet al discursului și al celorlalte mesaje papale este prezentat în Cuvântul papilor.

În octombrie 2003, Consulta, adunarea plenară a conducerii Ordinului, s-a reunit la Roma cu deviza „A crește pentru a sluji, a sluji pentru a crește”. Din cei 52 de locotenenți lipseau doar doi. Mesajul lui Ioan Paul al II-lea, din 16 octombrie, l-a propus drept model pe fericitul Bartolo Longo, cavaler de mare cruce al Ordinului. La 12 decembrie 2003, cardinalul Furno l-a numit pe Carducci Artenisio locotenent general și pe vice-guvernatorul Pier Luigi Parola guvernator general. Ordinul intra în noul secol cu o conducere înnoită; ce a urmat este povestit în Secolul al XXI-lea, iar portretele cardinalilor din acest capitol, în Marii Maeștri.