Godefroy de Bouillon și canonicii

Site-ul oficial al Marelui Magisteriu spune deschis că originile Ordinului sunt „întrucâtva obscure” și că le leagă de prima cruciadă doar „o tradiție nedocumentată”. Constituția aprobată de Papa Francisc în 2020 este și mai prudentă: ea așază „rădăcinile istorice” ale Ordinului în două realități, canonicii Sfântului Mormânt și obiceiul, statornicit mai târziu, de a fi făcut cavaler la mormântul lui Hristos. Despre un ordin militar fondat în 1099 nu spune nimic. Perioada cruciadelor rămâne totuși esențială: în ea s-au născut capitlul canonicilor, crucea de Ierusalim și imaginea, foarte puternică, a unui mormânt care are nevoie de ocrotitori.

Clermont, 1095

La 27 noiembrie 1095, la încheierea conciliului de la Clermont, Papa Urban al II-lea a chemat cavaleria latină să plece în ajutorul creștinilor din Răsărit și spre Ierusalim. Robert Călugărul, care susține că a fost de față, povestește că mulțimea a răspuns cu un strigăt repetat, „Dumnezeu o vrea!”, iar Papa l-a făcut strigăt de luptă al expediției. Forma romanică Deus lo vult (sau Deus le volt) apare la cruciații adunați la Amalfi în 1096 și la cucerirea Antiohiei, în iunie 1098, potrivit cronicii Gesta Francorum. Ordinul a păstrat-o ca deviză; istoria și sensul ei de astăzi sunt explicate în capitolul Deus lo vult.

15 și 22 iulie 1099: un duce la Mormânt

După un asediu de cinci săptămâni, cruciații au cucerit Ierusalimul la 15 iulie 1099. O săptămână mai târziu, la 22 iulie, o adunare ținută în Biserica Sfântului Mormânt l-a ales să conducă orașul pe Godefroy de Bouillon, duce al Lotharingiei Inferioare, născut în jurul anului 1060. Tradiția spune că el a refuzat să poarte o coroană de aur acolo unde Mântuitorul purtase o coroană de spini și că a luat titlul de Advocatus Sancti Sepulchri, ocrotitor sau apărător al Sfântului Mormânt.

Istoricii sunt mai rezervați. Cronicarii contemporani îl numesc de cele mai multe ori princeps sau dux; doar autori mai târzii, care nu fuseseră la Ierusalim, îl numesc rex. Jonathan Riley-Smith, într-un studiu din 1979 consacrat titlului lui Godefroy, și Alan V. Murray, în lucrări din 1990 și 2000, au arătat cât de nesigure sunt atât titlul, cât și conținutul lui juridic. Formula cea mai onestă este aceasta: tradiția, sprijinită în parte de surse, îi atribuie lui Godefroy titlul de Advocatus Sancti Sepulchri.

Ceea ce este sigur e importanța simbolică a gestului. Articolul din Catholic Encyclopedia din 1910, semnat de istoricul belgian Charles Moeller, observă că Sfântul Mormânt era privit ca „suveranul mistic” al noului stat latin. Orice cruciat făcut cavaler pentru apărarea lui se putea numi, într-un sens larg, cavaler al Sfântului Mormânt. Este exact distincția pe care o face și Ordinul astăzi: între o idee a cavaleriei în slujba Mormântului, foarte veche, și o instituție, mult mai recentă.

Godefroy a murit la 18 iulie 1100, după un an de domnie. Fratele său, Balduin I, nu a mai avut aceleași scrupule: la 25 decembrie 1100 s-a încoronat la Betleem primul rege al Ierusalimului.

Capitlul canonicilor

Cucerirea a schimbat statutul bisericii. Sfântul Mormânt a devenit catedrala patriarhului latin al Ierusalimului, iar slujba liturgică a trebuit organizată după obiceiul catedralelor apusene. Potrivit relatării tradiționale, Godefroy a instituit încă din 1099 un capitlu de douăzeci de canonici, la început seculari, care să slujească la Mormânt.

În 1114, patriarhul Arnulf de Chocques le-a impus Regula Sfântului Augustin. De atunci, canonicii Sfântului Mormânt sunt canonici regulari: trăiesc în comunitate, cu viață comună și profesiune religioasă. Pentru confirmarea papală, sursele dau mai multe date. Se pomenește adesea o bulă a lui Pascal al II-lea din 1113, dar bula celebră din acel an, Pie postulatio voluntatis, privește Ospitalul Sfântului Ioan, adică ospitalierii, nu pe canonici; atâta vreme cât nu se găsește un alt document, data rămâne îndoielnică. Mai sigure sunt confirmarea lui Calixt al II-lea, în 1122 (după unii, 1121), și bula lui Celestin al II-lea din 10 ianuarie 1143, care confirmă posesiunile primite de canonici de la Godefroy, de la Balduin I și de la alți donatori.

Câteva documente îi arată pe canonici implicați în viața politică a regatului. În jurul anilor 1119–1125, priorul Gerard al Sfântului Mormânt și patriarhul Warmund i-au scris arhiepiscopului Diego Gelmírez de Santiago de Compostela, cerând ajutor militar. Priorul Sfântului Mormânt a fost martor, în 1123–1124, la Pactum Warmundi, tratatul încheiat cu Veneția. Iar regele Alfonso I al Aragonului, în testamentul din 1131 (confirmat în 1134), și-a lăsat regatul templierilor, ospitalierilor și Sfântului Mormânt. Beneficiarul era aici biserica și capitlul canonicilor, nu un ordin cavaleresc; istoricii au citit testamentul mai ales ca pe o mișcare politică.

La 15 iulie 1149, la cincizeci de ani de la cucerire, sub domnia reginei Melisenda, a fost sfințită biserica refăcută de cruciați. Pentru prima dată, mormântul, Golgota și celelalte locuri ale Patimilor erau adunate sub un singur acoperiș. Planul ei esențial este cel pe care îl vede pelerinul și astăzi.

1. 27 noiembrie 1095

   Conciliul de la Clermont

   Urban al II-lea predică expediția spre Ierusalim.

2. 15 iulie 1099

   Cucerirea Ierusalimului

   Cruciații intră în oraș după cinci săptămâni de asediu.

3. 22 iulie 1099

   Alegerea lui Godefroy

   Tradiția îi dă titlul de Advocatus Sancti Sepulchri.

4. 1114

   Regula augustiniană

   Patriarhul Arnulf face din canonici canonici regulari.

5. 1120

   Conciliul de la Nablus

   Canoanele 20–21 privesc clericii care poartă arme.

6. 10 ianuarie 1143

   Bula lui Celestin al II-lea

   Confirmă posesiunile canonicilor.

7. 15 iulie 1149

   Sfințirea bisericii cruciate

   Toate locurile Patimilor, sub un singur acoperiș.

8. 2 octombrie 1187

   Saladin cucerește Ierusalimul

   Canonicii se mută la Acra.

9. 18 mai 1291

   Căderea Acrei

   Sfârșitul Regatului Latin.

Milites Sancti Sepulcri: ce spun documentele

Au existat, în Ierusalimul cruciaților, cavaleri ai Sfântului Mormânt? Răspunsul depinde de ce se înțelege prin cuvânt. Site-urile Patriarhiei Latine și ale mai multor locotenențe americane descriu o comunitate cu trei categorii: fratres, adică canonicii regulari, confratres, canonici seculari asociați, și sergentes, laici înarmați care urmau regula și apărau Locurile Sfinte sub autoritatea regelui. Cronica lui Ernoul, redactată la cumpăna secolelor al XII-lea și al XIII-lea, atestă într-adevăr cavaleri aflați sub autoritatea patriarhului.

Dreptul canonic al regatului pune însă o limită clară. Conciliul de la Nablus, din 1120, prevede în canoanele 20 și 21 că un cleric care ia armele pentru a se apăra nu este vinovat, dar nu are voie să se poarte ca un cavaler. Canonici înarmați, în sensul unui ordin militar, nu puteau exista. Ce rămâne plauzibil este prezența unor laici înarmați legați de canonici. Formula echilibrată a enciclopediei italiene este probabil cea mai bună: o frăție religios-militară spontană, nu un ordin cu statut.

Pe marginea acestei istorii s-au adunat și alte povești. O tradiție antică italiană, transmisă de Francesco Galeani Napione, face din Gherardo Turco din Asti un fondator „în 1084”, cu cincisprezece ani înainte de cruciadă. O alta afirmă că un Gabrielli din Gubbio ar fi fost primul care a intrat în Sfântul Mormânt în 1099. S-a sugerat chiar că Hugues de Payens, viitorul fondator al templierilor, s-ar fi numărat între milites Sancti Sepulcri în anii 1114–1116, ipoteză pur speculativă. Iar o relatare tardivă susține că, în 1235, Contardo d’Este ar fi fost învestit miles Sancti Sepulcri de regele Andrei al II-lea al Ungariei. Niciuna dintre aceste afirmații nu are sprijin documentar.

De la Saladin la Acra

La 2 octombrie 1187, după victoria de la Hattin, Saladin a cucerit Ierusalimul. Canonicii s-au retras la Acra, care a devenit capitala de fapt a regatului redus la fâșia de coastă. Orașul sfânt a mai revenit pentru scurt timp în mâini creștine: în 1229, împăratul Frederic al II-lea l-a obținut fără luptă, printr-un tratat cu sultanul al-Kamil. În 1244, trupele horezmiene au jefuit Ierusalimul, iar stăpânirea latină asupra lui s-a încheiat definitiv.

Sfârșitul a venit la 18 mai 1291, odată cu căderea Acrei. Patriarhul latin s-a mutat în Cipru, iar canonicii au rămas fără casa-mamă. Comunitatea lor din Cipru avea deja o abație importantă, Bellapais, întemeiată după 1187. La Ierusalim, de aici înainte, prezența latină avea să fie asigurată de franciscani, iar istoria învestiturilor la Mormânt, care începe la câteva decenii după 1291, este povestită în capitolul Cavalerii de la Mormânt.

Canonicii în Europa

Puterea canonicilor nu stătea doar la Ierusalim. Donațiile primite de la cruciați și de la principii apuseni le-au permis să întemeieze prioraturi în toată Europa latină: în Italia, la Perugia (San Luca); în Franța; în Spania, la Calatayud; în Anglia, la Thetford și Warwick; în Țările de Jos; în Germania, la Denkendorf; în Polonia, la Miechów, începând din jurul anului 1163; în Croația și în Cipru. Casa de la Calatayud, în Aragon, a primit pământul în 1146 și și-a ridicat biserica în 1156; ea este considerată „casa-mamă” a canonicilor din Spania.

• Polonia

  Miechów

  Prioratul întemeiat în jurul anului 1163 a devenit centrul canonicilor din Europa Centrală; ultimul general al lor a murit aici în 1830.

• Aragon

  Calatayud

  Pământ primit în 1146, biserică ridicată în 1156: casa-mamă a canonicilor în Spania.

• Cipru

  Bellapais

  Abația canonicilor după pierderea Ierusalimului, în 1187.

La Roma, după desființarea templierilor, canonicii au dobândit în 1307 complexul San Manno. Unele surse afirmă că Francesco della Rovere, viitorul Papă Sixt al IV-lea, ar fi fost arhiprior între 1460 și 1471; informația ar merita verificată, cu atât mai mult cu cât numele della Rovere avea să revină în istoria Ordinului prin palatul de pe Via della Conciliazione, astăzi sediul Marelui Magisteriu.

Declinul a venit treptat. În 1459, Pius al II-lea a întemeiat Ordinul Maicii Domnului din Betleem și i-a transferat o parte din bunurile canonicilor; noul ordin a eșuat repede, iar bunurile au fost restituite. La 28 martie 1489, Inocențiu al VIII-lea, prin bula Cum solerti meditatione, a unit canonicii cu Ordinul Sfântului Ioan, la cererea ospitalierilor. Unirea nu s-a realizat niciodată pe deplin. Împăratul Maximilian I și ducele Eberhard de Württemberg au intervenit, iar în 1499 Alexandru al VI-lea a confirmat independența caselor germane. În Franța, Henric al IV-lea a încorporat posesiunile Sfântului Mormânt în Ordinul Maicii Domnului de pe Muntele Carmel, prin bulele lui Paul al V-lea din februarie 1608.

Ramura masculină a supraviețuit cel mai mult în Imperiu și în Polonia. Ultimul general, episcopul Tomasz de Nowina Nowiński, a murit la Miechów la 4 ianuarie 1830; după unele surse, ramura s-a stins abia odată cu moartea lui Piotr Pękalski, în 1874. Ramura feminină a avut o soartă mai bună: canonicesele regulare ale Sfântului Mormânt, atestate din secolul al XIV-lea, există și astăzi în Belgia, Țările de Jos, Franța, Spania și Anglia.

Cele două fire, canonicii și cavalerii, se despart așadar devreme. Canonicii devin o familie religioasă europeană, cu prioraturi, venituri și procese de moștenire. Cavalerii vor fi, timp de cinci secole, pelerini nobili care primesc o demnitate la Mormânt, sub privirea franciscanilor. Cum s-a petrecut această trecere se vede în capitolul următor; cum s-a transformat apoi frăția de pelerini într-un ordin al Bisericii, în Restaurarea din 1847.