Pelerinii români

În primăvara lui 1819, un grup de târgoveți din Ploiești a plecat spre Ierusalim. Printre ei se afla Ivan Prodan, un căldărar venit de la sud de Dunăre, ajuns staroste al breslei căldărarilor din oraș. Asemenea grupuri numărau de obicei douăzeci-treizeci de oameni cu stare, care se puneau la drum înainte de Paști. Înainte de plecare se spovedeau și se împărtășeau, „în caz că nu se mai întorc”, și făceau la fel la sosire. La Ierusalim luau parte la slujba Învierii, apoi coborau la Iordan, unde se scufundau în apele râului. Drumul trecea adesea și prin Muntele Athos. Acasă, nimeni nu le mai spunea pe nume ca înainte: deveneau hagii. Ivan Prodan a rămas în istoria orașului ca Hagi Prodan.

Din pelerinaj, Hagi Prodan a adus o icoană cum nu se mai păstrează alta în România: o pânză pictată în ulei, de aproximativ 2 metri pe 1,4, cu peste două sute de scene din Vechiul și din Noul Testament. Este expusă astăzi la Muzeul „Casa de Târgoveț din secolele XVII–XIX” din Ploiești. Localnicii îi spun, simplu, „icoana de hagiu”: dovada pelerinajului și binecuvântarea adusă acasă.

Povestea lui Hagi Prodan spune mult despre cine pleca. Pelerinajul costa mult și dura, așa că îl făceau mai ales negustorii și meșteșugarii înstăriți ai târgurilor, oameni cu breaslă, cu prăvălie și cu economii. Împărtășania de dinaintea plecării nu era o formalitate: drumul până la Ierusalim era lung și primejdios, iar cei rămași acasă știau că unii nu se mai întorc. Titlul de hagiu răsplătea, așadar, deopotrivă credința, curajul și averea.

Hagiu și hagialâc: cuvintele pelerinajului

Limba română a împrumutat cuvintele pelerinajului de la turci. Hagiu, la plural hagii, vine din turcescul hacı, care desemnează pelerinul la Mecca și care, la rândul lui, vine din arabul ḥājj. Hagialâc, din turcescul hacılık, numea pelerinajul însuși. În Balcanii otomani, creștinii au preluat titlul pentru cei care ajunseseră la Ierusalim, iar în țările române el a funcționat ca un adevărat titlu social, trecut în acte și adăugat numelui. De aici vin numeroase nume de familie și de locuri: Hagi-, Hagiu, Hagieș.

Mărturiile despre pelerinii români sunt mai vechi decât cuvântul. Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului afirmă că trimiși ai pelerinilor români sunt consemnați încă din secolul al XV-lea și că numărul lor a crescut în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, odată cu închinarea mănăstirilor și cu legăturile strânse dintre domnitori și patriarhi descrise în capitolele Mănăstirile închinate și Domnitorii și Ierusalimul.

Jurnalele de călătorie

Pelerinajul a produs în română o literatură proprie, încă puțin cunoscută. Florin Faifer i-a consacrat un capitol din Semnele lui Hermes, studiul său despre memorialistica de călătorie românească până la 1900. Trei texte sunt astăzi bine documentate.

Ieromonahul Andronic, 1859

Ieromonahul Andronic, cunoscut și sub numele de Popovici sau Badenschi, călugăr la Neamț și la Secu, a scris două jurnale de pelerinaj: Călătoria la Muntele Athos (1858–1859) și Călătoria la Ierusalim (1859). Manuscrisul celui de-al doilea se află la Arhiva Națională a Republicii Moldova, la Chișinău, în fondul mănăstirii Noul Neamț. A fost editat în 2023 de Petronel Zahariuc și Sorin Grigoruță, la editura Doxologia din Iași.

Introducerea ediției din 2023 îl pomenește și pe Chiriac de la Secu, ale cărui Călătorii, editate de George Giuglea în 1936, descriu drumul la Athos din 1840–1841. Dacă Chiriac a ajuns și la Ierusalim nu rezultă cu certitudine din sursele consultate.

Dimitrie Bolintineanu, 1856

Cel mai cunoscut pelerin român al secolului al XIX-lea nu a fost un călugăr, ci un poet. Dimitrie Bolintineanu, exilat după revoluția din 1848, a călătorit în Orient și a publicat la Iași, în 1856, Călătorii în Palestina și în Egipt. Ediția din 1867, adăugită, poartă un titlu mai explicit: Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt. Anul exact al călătoriei variază în surse între 1851 și 1854. Constantin Cubleșan i-a consacrat un studiu, „Bolintineanu – A Traveler to the Holy Places”. Faptul că un poet pașoptist a ales să petreacă Paștele la Ierusalim și să publice relatarea arată cât de firesc era pelerinajul în cultura română a vremii, chiar în afara mănăstirilor.

Așezămintele românești din Țara Sfântă

În secolul al XX-lea, după secularizarea din 1863 și după obținerea autocefaliei, Biserica Ortodoxă Română a început să-și construiască propriile așezăminte în Țara Sfântă, cu acordul Patriarhiei Ierusalimului.

La Ierusalim, lucrările pentru o misiune și o biserică românească au început în 1914 și au fost întrerupte de Primul Război Mondial. Patriarhul Miron Cristea a vizitat Locurile Sfinte în 1927, iar numele lui este legat de întemeierea reprezentanței. Temeliile bisericii și ale casei de pelerini au fost puse la 15 august 1935. Mitropolitul Visarion Puiu este descris de o sursă recentă drept principalul artizan al așezământului. Biserica se află pe strada Shivtei Israel, în afara zidurilor Orașului Vechi.

La Iordan, în apropierea locului tradițional al Botezului Domnului, Biserica Ortodoxă Română a ridicat schitul Sfântul Ioan Botezătorul. Terenul, de zece dunami, a fost obținut prin ieromonahul Gherasim Luca și prin consulul român. Patriarhia Română a intrat în posesia lui la 3 ianuarie 1933, piatra de temelie a fost pusă cu binecuvântarea Patriarhului Miron Cristea la 25 aprilie 1935, iar biserica a fost terminată la sfârșitul aceluiași an.

Istoria schitului de la Iordan a fost brutal întreruptă de războiul din 1967. Zona a fost închisă și minată, iar ultimul călugăr care mai locuia acolo, protosinghelul Damian Stogu, a fost ucis în 1970. Abia din 2016 organizația HALO Trust a început deminarea terenurilor de lângă Iordan, iar din 2020 actele de proprietate au fost înapoiate.

La Ierihon, Biserica Ortodoxă Română a construit în anii 1990 o biserică și o casă de pelerini fără acordul Patriarhiei Ierusalimului. Conflictul a dus la o ruptură gravă: la 9 mai 2011, Sinodul Patriarhiei Ierusalimului a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Română. Un acord a fost încheiat la Ierusalim la 20–21 februarie 2013 de o delegație română condusă de mitropolitul Nifon al Târgoviștei, din care făceau parte Viorel Ioniță și Michael Tiță, iar comuniunea a fost restabilită.

1935

temeliile așezământului din Ierusalim și ale schitului de la Iordan

10

călugări români în Țara Sfântă (2021)

24

călugărițe și surori românce (2021)

2013

restabilirea comuniunii după criza de la Ierihon

În 2021, potrivit reprezentantului Patriarhiei Române, arhimandritul Teofil Anăstăsoaie, în Țara Sfântă trăiau zece călugări și douăzeci și patru de călugărițe și surori românce. Cinci ieromonahi și nouă frați și surori slujeau la așezămintele românești de la Ierusalim și de la Ierihon; ceilalți trăiau în mănăstiri ale Patriarhiei Ierusalimului.

Legătura cea mai vizibilă pentru marele public rămâne însă Lumina Sfântă. În fiecare an, în Sâmbăta Mare, o delegație a Bisericii Ortodoxe Române o primește la Ierusalim și o aduce, cu un zbor special, la București, de unde este împărțită în toată țara.

Prezențe catolice românești

Catolicii români au și ei legături cu Țara Sfântă și cu Orientul creștin, mai puțin cunoscute.

Franciscanii conventuali din Provincia Sfântul Iosif din România, cu sediul la Roman, conduc din 25 iunie 2010 o „Custodie provincială a Orientului și a Țării Sfinte”. Sediul ei este la biserica Sfântul Anton din Istanbul, iar mănăstirile sale se află în Turcia și în Liban, la Beirut-Sin El Fil și la Zahlé. La capitolul custodial din aprilie 2026 au participat ministrul provincial, părintele Damian-Gheorghe Pătrașcu, și trei frați români aleși în conducerea custodiei: Iosif-Florin Petrilă, Iulian Pișta și Petru Vârgă. Această custodie nu trebuie confundată cu Custodia Țării Sfinte, încredințată franciscanilor minori (OFM), care păzesc sanctuarele catolice din Țara Sfântă cu aproximativ trei sute de frați din treizeci și două de națiuni.

Surorile boromee (Surorile Milostivirii ale Sfântului Carol Borromeo) au la Ierusalim o comunitate condusă de o româncă, sora Daniela Gabor, și formată din surori germane, românce și arabe. Vatican News în limba română le-a dedicat, la 5 octombrie 2026, un reportaj despre lucrarea lor pentru pace.

Pentru catolicii români care vor să sprijine creștinii din Țara Sfântă, vezi Biserica Catolică din România și capitolul despre Patriarhia Latină.

România, Sfântul Scaun și Țara Sfântă: cadrul diplomatic

Pelerinajul a depins întotdeauna de diplomație. Pentru catolicii români, cadrul este dat de relațiile cu Sfântul Scaun. Nunțiatura Apostolică în România a fost înființată la 16 iunie 1920, iar primul trimis român, Dimitrie Pennescu, a fost acreditat la 29 iulie 1920. Concordatul semnat în mai 1927 și ratificat în 1929 a fost denunțat unilateral de regimul comunist în 1948. În 1950, personalul Nunțiaturii a fost expulzat, iar relațiile au fost suspendate. Ele au fost restabilite la 15 mai 1990, ulterior la nivel de ambasadă. Centenarul relațiilor a fost marcat în 2020–2021, între altele printr-un mesaj al cardinalului Pietro Parolin și printr-o carte a ambasadorului Liviu Zăpârțan.

În Orientul Apropiat, România a menținut relațiile diplomatice cu Israelul după războiul din 1967, singura țară din Pactul de la Varșovia care a făcut-o.

Pelerinul român astăzi

Pelerinajul la Ierusalim nu mai cere azi luni de drum, dar nici nu a devenit simplu. Războiul din Gaza, conflictele regionale din 2025 și 2026 și violențele din Cisiordania au schimbat de mai multe ori, în ultimii trei ani, condițiile de călătorie. Bazilica Sfântului Mormânt a fost închisă aproximativ patruzeci de zile în primăvara lui 2026, din cauza războiului din Orientul Mijlociu, și a fost redeschisă la 9 aprilie 2026.

1. 01

   Verificați avertizările de călătorie

   Ministerul Afacerilor Externe publică pe mae.ro alertele pentru Israel, Palestina și Iordania. Fâșia Gaza este închisă pelerinilor.

2. 02

   Verificați formalitățile de intrare

   Israelul cere din 2025 o autorizație electronică de călătorie, ETA-IL, pentru cetățenii scutiți de viză; regulile pentru cetățenii români trebuie verificate înainte de plecare. Păstrați pașaportul la îndemână la punctele de control, mai ales spre Betleem.

3. 03

   Rezervați slujbele

   Grupurile catolice cu preot își rezervă Liturghiile în sanctuarele franciscane prin Biroul Franciscan al Pelerinilor, la Poarta Jaffa din Ierusalim.

4. 04

   Țineți cont de calendare

   Săptămâna Mare și Paștele, mai ales când coincid la catolici și ortodocși, aduc mulțimi foarte mari; în Sâmbăta Mare, accesul la Sfântul Mormânt este restrâns de poliție.

5. 05

   Sprijiniți creștinii locali

   Hoteluri, ghizi și ateliere creștine, precum cele de lemn de măslin și sidef din Betleem, o Liturghie duminicală în arabă într-o parohie: banii pelerinului rămân astfel la comunitățile care păstrează Locurile Sfinte vii.

Itinerarul clasic al unui pelerinaj catolic de opt-zece zile a rămas, în linii mari, cel pe care l-ar fi recunoscut și hagiii de odinioară. Începe adesea la Jaffa sau la Emaus, urcă în Galileea, la Nazaret și Cana, coboară pe malurile lacului Ghenezaret, la Tabgha, Capernaum și Magdala, apoi pe Muntele Tabor. Urmează valea Iordanului, cu locul Botezului de la Qasr al-Yahud și Ierihonul, apoi Betleemul, cu Bazilica Nașterii și Câmpul Păstorilor de la Beit Sahour, și Ein Karem. Ultimele zile sunt ale Ierusalimului: Muntele Măslinilor și Ghetsimani, Cenaclul, Calea Crucii, parcursă vinerea după-amiaza în procesiunea franciscanilor, și, în zori, Liturghia la Mormânt. Mulți pelerini adaugă o vizită la o școală a Patriarhiei Latine, la Universitatea din Betleem sau la seminarul de la Beit Jala, instituții pe care Ordinul Sfântului Mormânt le susține.

Pentru cavalerii și doamnele Ordinului, acest drum are și o urmare vizibilă: cine l-a făcut primește, o singură dată, Scoica Pelerinului, purtată pe mantie. Despre ea, vezi Palma și Scoica.

Pentru sensul spiritual al drumului, vezi Pelerinajul; pentru vizita în bazilică, Bazilica Sfântului Mormânt; pentru situația comunităților locale, Creștinii din Țara Sfântă.