Mănăstirile închinate

La 26 martie 1618, în cancelaria domnească a Moldovei, s-a scris pe pergament un hrisov care avea să lege pentru două secole și jumătate o mănăstire de pe dealurile Iașilor de o biserică aflată la peste o mie cinci sute de kilometri spre sud. Domnitorul Radu Mihnea făcea din Galata, ctitoria lui Petru Șchiopul, un metoh al Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim. Actul poartă binecuvântarea mitropolitului Teofan al Sucevei și a episcopilor de Roman, de Rădăuți și de Huși. Se păstrează astăzi la Muzeul Național de Istorie a României, care l-a expus ca „exponatul lunii” în iunie și iulie 2025.

Hrisovul de la Galata este un document de cancelarie, dar el condensează o instituție întreagă: mănăstirea închinată. Prin ea, țările române au devenit, din secolul al XVII-lea până în 1863, unul dintre principalii sprijinitori materiali ai Locurilor Sfinte ortodoxe, iar în Moldova Sfântul Mormânt a ajuns cel mai mare stăpân de mănăstiri dintre toate centrele Răsăritului.

Ce însemna „a închina” o mănăstire

A închina sau, în limbajul actelor, a afierosi însemna a dărui. Un domnitor sau un boier care ridicase o mănăstire și o înzestrase cu moșii, vii, mori și sate o punea sub ascultarea unui mare centru al Ortodoxiei: Sfântul Mormânt și Patriarhia Ierusalimului, Muntele Athos, Mănăstirea Sfânta Ecaterina de la Sinai sau unul dintre patriarhatele Constantinopolului, Alexandriei și Antiohiei. Mănăstirea devenea metoh (sau metoc), adică o dependență a instituției-mamă, care îi trimitea egumeni și călugări, de obicei greci.

Regula era, pe hârtie, limpede. Locașul închinat își păstra din venituri cât îi trebuia pentru întreținere, pentru slujbe și pentru pomenirea ctitorilor, iar prisosul pleca spre Răsărit. Actele de ctitorie interziceau de regulă înstrăinarea moșiilor, iar din prisos doar o parte, „maximum 5%” după un studiu recent, era destinată Locurilor Sfinte. Diferența dintre această regulă și practica de fiecare zi a alimentat, în secolul al XIX-lea, una dintre cele mai lungi dispute din istoria Bisericii românești.

Motivele ctitorilor erau deopotrivă evlavioase și practice. Închinarea asigura pomenirea veșnică la Ierusalim sau la Athos, punea mănăstirea la adăpost de lăcomia urmașilor și de schimbările de domnie și făcea din principii români ocrotitorii unei Ortodoxii aflate, în întregime, sub stăpânire otomană. Despre acești ctitori, vezi Domnitorii și Ierusalimul.

Moldova în cifre

Singura statistică completă pentru Moldova a fost publicată de Teodor Codrescu în al patrulea volum al Uricarului, în 1857, cu șase ani înainte de secularizare. Ea numără 215 locașuri închinate: mănăstiri, schituri, biserici și metocuri.

215

locașuri închinate în Moldova (1857)

101

aparțineau Sfântului Mormânt

87

aparțineau Muntelui Athos

12

aparțineau Sinaiului

Aproape jumătate din tot ce se închinase în Moldova aparținea, așadar, Ierusalimului. Cifra trebuie citită cu atenție: ea adună marile mănăstiri și cele mai mici biserici dependente, de aceea nu se poate compara direct cu numărul de 75 de mănăstiri închinate, în ambele principate, pe care l-a luat în calcul legea din 1863. Pentru Țara Românească, sursele consultate pentru acest site nu oferă o statistică echivalentă.

Ctitorii închinate Sfântului Mormânt

Lista de mai jos nu este exhaustivă. Ea reține doar mănăstirile pentru care închinarea către Sfântul Mormânt sau către Patriarhia Ierusalimului este atestată de sursele consultate; acolo unde sursa este una singură, o spunem.

Câteva dintre aceste nume merită mai mult decât un rând de tabel.

Polovragi: o închinare și o răscumpărare

Istoria Polovragilor, în Gorj, arată că închinarea nu era ireversibilă. Biserica fusese ridicată în 1505 de Radu Comisul și Petru Spătaru. Potrivit unei relatări de presă, care se sprijină pe documente încă neconfruntate cu originalul, logofătul Danciu Pârâianu, pe atunci trimis al țării la Constantinopol, a convenit în 1643 cu Patriarhul Paisie al Ierusalimului să închine mănăstirea Sfântului Mormânt, pentru o dare anuală de 50 de taleri. Peste o jumătate de secol, la 19 iulie 1693, Constantin Brâncoveanu a răscumpărat-o de la Patriarhul Dositei pentru „trei pungi de galbeni”, adică 1 500 de taleri. Același Dositei, care a cunoscut mai bine decât oricare alt ierarh grec curțile de la Iași și de la București, apare și în capitolul despre domnitori.

Văcărești: cea mai mare dintre ctitoriile pierdute

Văcăreștii au fost, pentru Bucureștiul secolului al XVIII-lea, ceea ce Cetățuia fusese pentru Iașii secolului al XVII-lea: o mănăstire-cetate, cu tipografie, școală grecească și o bibliotecă despre care vorbeau învățații vremii. Nicolae Mavrocordat a ridicat-o între 1716 și 1722 sau 1724 și a închinat-o în 1721 Patriarhiei Ierusalimului; acolo a fost îngropat, în 1730. După secularizare, între 1864 și 1868, ansamblul a fost transformat în închisoare. În 1986–1987, regimul Ceaușescu l-a demolat. Din cea mai mare ctitorie domnească a Bucureștilor au rămas mai ales fotografii și gravuri.

Cum se administrau averile

Câtă vreme moșiile erau puține și egumenii greci se înțelegeau cu domnia, sistemul a funcționat fără mari tensiuni. Cu timpul, averile s-au înmulțit prin danii noi, iar întrebarea cât din venituri rămânea în țară și cât pleca spre Răsărit a devenit politică. Studiul Mirelei Beguni despre lupta Bisericii Moldovei pentru autonomie între 1750 și 1850 arată cum clerul local și boierimea au ajuns să vadă în egumenii greci administratori ai unor averi românești care scăpau oricărui control.

Iașii aveau un centru precis al acestei administrații: mănăstirea Sfântul Sava, de unde erau gestionate moșiile moldovene ale Sfântului Mormânt până în 1863. Sub ocupația rusă și în perioada Regulamentului Organic, guvernarea generalului Pavel Kiseleff a creat o Epitropie a Sfântului Mormânt, însărcinată cu administrarea acestor proprietăți. Moldovenii au resimțit-o ca pe o instituție „abuzivă”, care consfințea, în loc să limiteze, controlul străin asupra averilor.

La mijlocul secolului al XIX-lea, problema „mănăstirilor închinate” ajunsese o chestiune europeană. Locurile Sfinte se considerau proprietare depline ale moșiilor; statul român modern, în formare după Unirea din 1859, le considera bunuri ale țării, date doar în folosință. Între aceste două lecturi ale acelorași hrisoave nu exista compromis posibil.

Decembrie 1863: secularizarea

Legea secularizării averilor mănăstirești a fost propusă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza și susținută în Adunare de prim-ministrul Mihail Kogălniceanu. Ea a fost votată cu 93 de voturi la 3, în decembrie 1863. Data exactă variază după surse: manualele dau de obicei 13 (25) decembrie, alte lucrări 17 (29) decembrie, iar o parte a istoriografiei străine reține ziua de 25 decembrie, data prezentării proiectului; numai Monitorul Oficial al vremii o poate tranșa.

93–3

voturi în Adunare

75

mănăstiri închinate secularizate (44 în Țara Românească, 31 în Moldova)

560

de moșii ale acestora (366 + 194)

1/4

din pământul agricol al țării, cu toate averile mănăstirești

Legea a trecut în proprietatea statului toate averile mănăstirești, aproximativ un sfert din pământul agricol al țării, la care se adăugau păduri întinse. Mănăstirile închinate reprezentau o parte importantă a acestor averi: 75 de mănăstiri principale, 44 în Țara Românească și 31 în Moldova, cu 560 de moșii.

Chestiunea despăgubirii a ocupat diplomația europeană vreme de câțiva ani. În vara lui 1863, guvernul le oferise călugărilor greci 30 de milioane de franci. Legea însăși prevedea 82 de milioane de lei, din care se scădeau 31 de milioane datorate statului. Patriarhul Sofronie al III-lea al Constantinopolului, vorbind în numele Locurilor Sfinte, a refuzat, contând pe intervenția Puterilor garante ale Tratatului de la Paris din 1856. Poarta otomană le-a cerut acestora să intervină încă din 23 decembrie 1863, iar la Paris a apărut în același an o broșură anonimă, La vérité sur la question des couvents dédiés en Moldo-Valachie, care prezenta punctul de vedere al Locurilor Sfinte. Puterile nu au intervenit. După câțiva ani, oferta de despăgubire a fost retrasă și nu s-a plătit nimic.

1. 1618

   Hrisovul pentru Galata

   Radu Mihnea face din ctitoria lui Petru Șchiopul un metoh al Sfântului Mormânt.

2. 1670

   Cetățuia

   Ctitoria lui Gheorghe Duca este închinată Patriarhiei Ierusalimului.

3. 1693

   Răscumpărarea Polovragilor

   Constantin Brâncoveanu o plătește Patriarhului Dositei cu 1 500 de taleri.

4. 1721

   Văcărești

   Nicolae Mavrocordat își închină ctitoria Patriarhiei Ierusalimului.

5. 1857

   Statistica lui Codrescu

   215 locașuri închinate în Moldova, 101 dintre ele Sfântului Mormânt.

6. dec. 1863

   Legea secularizării

   Votată cu 93 de voturi la 3.

7. 1864

   Plecarea călugărilor greci

   Moșiile devin domenii ale statului; o parte intră în reforma agrară.

8. 1986–1987

   Demolarea Văcăreștilor

Ce a urmat

Călugării greci au plecat. La Cetățuia, scoasă de sub autoritatea Patriarhiei Ierusalimului, plecarea s-a petrecut chiar în decembrie 1863. Din perspectiva Patriarhiei, așa cum o rezumă istoria Frăției Sfântului Mormânt, guvernul Moldovei i-a expulzat în 1864 și a luat în stăpânire toate mănăstirile și proprietățile lor. Moșiile au devenit Domeniile Statului, iar o parte dintre ele au fost împărțite țăranilor prin reforma agrară din 1864. Legislația din 1865 a proclamat apoi independența Bisericii române față de Patriarhia Constantinopolului, primul pas spre autocefalia recunoscută două decenii mai târziu.

Pentru Sfântul Mormânt, secularizarea a închis brusc ceea ce fusese, timp de aproximativ două sute cincizeci de ani, una dintre principalele sale surse de venit. Nicio sursă consultată nu dă o cifră a pierderii, iar acest site nu o va estima.

Pentru istoriografia română, secularizarea a fost multă vreme un act de emancipare națională; pentru Patriarhia Ierusalimului, o deposedare. Cele două lecturi coexistă și astăzi. Legătura dintre credincioșii români și Mormântul lui Hristos nu s-a rupt însă în 1863. Ea și-a schimbat forma: în locul moșiilor au rămas pelerinajul, darurile, iar din secolul al XX-lea așezămintele proprii ale Bisericii Ortodoxe Române la Ierusalim și la Iordan, descrise în capitolul Pelerinii români. Bazilica pe care au sprijinit-o aceste venituri este prezentată în Bazilica Sfântului Mormânt.