Restaurarea din 1847

Restaurarea din 1847 nu a fost la început un act despre cavaleri. A fost un act despre o Biserică. Pius al IX-lea a vrut ca latinii din Țara Sfântă să aibă din nou un episcop al lor la Ierusalim, nu un titlu purtat la Roma. Cavalerii Sfântului Mormânt au venit odată cu patriarhul, ca o moștenire pe care custodele franciscan i-o preda succesorului. În mâinile acestuia, demnitatea pelerinilor s-a transformat într-o instituție cu o misiune: să susțină Patriarhia Latină pe care o slujea.

Un patriarh fără reședință

După căderea Acrei, în 1291, patriarhii latini ai Ierusalimului s-au refugiat în Cipru. După 1374 nu au mai locuit în Răsărit; titlul a devenit onorific, purtat de prelați rezidenți la Roma, cu biserica San Lorenzo fuori le Mura drept reședință. Timp de aproape cinci secole, cea mai înaltă autoritate catolică de la Ierusalim a fost custodele franciscan al Țării Sfinte, gardianul Muntelui Sion. Unele surse îl numesc „patriarh latin din oficiu”, ceea ce este o confuzie; custodele avea autoritate asupra sanctuarelor și a fraților, nu jurisdicția unui patriarh.

Pe lângă custode s-a dezvoltat, de-a lungul secolelor, și practica învestiturilor la Mormânt, descrisă în capitolul Cavalerii de la Mormânt. La mijlocul secolului al XIX-lea, contextul se schimbase. Puterile europene își disputau protecția creștinilor din Imperiul Otoman, Bisericile ortodoxe și armeană își consolidau prezența la Ierusalim, iar firmanul din 1852 avea să fixeze Status Quo-ul de la Sfântul Mormânt. Catolicii locali, puțini și săraci, nu aveau un episcop propriu.

Nulla celebrior, 23 iulie 1847

La 23 iulie 1847, la un an după alegere, Pius al IX-lea a semnat scrisoarea apostolică Nulla celebrior, prin care restabilea la Ierusalim Patriarhia Latină rezidentă. Cardinalul Fernando Filoni, actualul Mare Maestru, a subliniat în 2025 că decizia a urmat unui acord cu sultanul Imperiului Otoman. La 4 octombrie 1847, Papa l-a numit patriarh pe Giuseppe Valerga, un preot ligur care nu împlinise încă 35 de ani. Valerga a ajuns la Ierusalim în ianuarie 1848; după enciclopedia franceză, a preluat conducerea Ordinului, ca „mare prior”, la 15 ianuarie 1848, dată pe care alte surse nu o confirmă.

Delegația pontificală de a crea cavaleri a trecut atunci de la custode la patriarh. Moeller, în 1910, scrie că Pius al IX-lea i-a transferat patriarhului „funcția de mare maestru”. Doi papi au rezumat mai târziu sensul acestei schimbări într-o formulă aproape identică, Ioan Paul al II-lea la jubileul Ordinului din 2000 și Benedict al XVI-lea în fața Consultei din 2008:

Fraza descrie exact noutatea. Cavalerii medievali fuseseră, cel puțin în imaginar, apărători armați ai Mormântului. Cavalerii lui Pius al IX-lea aveau să fie apărătorii unei comunități vii.

Restaurarea nu a desființat Custodia. Franciscanii au rămas păzitorii sanctuarelor latine, cu drepturile fixate de Status Quo, iar Custodia Țării Sfinte există și astăzi, distinctă de Patriarhie. S-a schimbat doar mâna care învestea: registrele Custodiei, ținute din 1561, se opresc în 1848, iar de atunci cavalerii au fost primiți de patriarh. Spada și pintenii atribuiți lui Godefroy de Bouillon, folosiți la ceremonii timp de secole, au rămas la Ierusalim. Între cele două instituții s-a statornicit o împărțire a sarcinilor care durează: franciscanii păzesc locurile, patriarhul păstorește oamenii, iar Ordinul îl ajută pe patriarh.

Giuseppe Valerga, patriarh și mare maestru

Valerga (1813–1872) a condus Patriarhia douăzeci și cinci de ani și a construit-o aproape de la zero. În decembrie 1852 a întemeiat Seminarul patriarhal de la Ierusalim, mutat în 1936 la Beit Jala, din care au ieșit de atunci trei patriarhi, cincisprezece episcopi și aproape trei sute de preoți diocezani; povestea lui este spusă în capitolul Seminarul de la Beit Jala.

Cavalerii au devenit, în mâinile lui, un instrument al acestei opere. În 1849 a apărut la Paris Cartulaire de l'église du Saint-Sépulcre, ediția lui Eugène de Rozière, în care apăreau deja femei, detaliu care avea să cântărească mai târziu în favoarea admiterii doamnelor. Ordinul de Malta a contestat la început restaurarea și a revendicat moștenirea Sfântului Mormânt, invocând unirea decretată de Inocențiu al VIII-lea în 1489. În 1867, Valerga a făcut un turneu pe la curțile catolice ale Europei, pentru a obține recunoașterea Ordinului.

Schimbarea cea mai profundă a privit recrutarea. Valerga a înlocuit vechea cerință a nobleței cu apartenența la o „elită”, definită prin poziție socială, credință și generozitate. În mai puțin de douăzeci și cinci de ani a creat 1 417 cavaleri. Ordinul nu mai era rezervat celor care făceau drumul la Ierusalim: devenea o rețea europeană de binefăcători ai Patriarhiei.

1847

restaurarea Patriarhiei Latine

1852

întemeierea Seminarului patriarhal

1 417

cavaleri creați de Valerga

3

clase instituite în 1868

Cum multa sapienter (1868)

La 24 ianuarie 1868, Pius al IX-lea a semnat scrisoarea apostolică Cum multa sapienter, prin care Ordinul a primit o organizare propriu-zisă. Textul a creat trei clase: cavaler de mare cruce, comandor și cavaler. A prescris ținuta, cu o mantie albă purtând crucea de Ierusalim smălțuită în roșu, și a reglementat taxele datorate la primire. Marele Magisteriu vorbește despre scrisorile apostolice din 1868 ca despre cele care „anunță restaurarea Ordinului”, iar enciclopedia germană consideră 1868 drept anul fondării Ordinului modern. După aceeași enciclopedie franceză, scrisoarea modifica „statutele din 1746”, adică bula lui Benedict al XIV-lea, ultimul act normativ al perioadei franciscane.

Data are și o consecință juridică precisă, care se va vedea în 1928: Pius al XI-lea va declara atunci că Ordinul nu se mai poate sprijini pe niciun document anterior zilei de 24 ianuarie 1868. Tot ce este mai vechi, inclusiv privilegiile pitorești din 1553, ține de istorie, nu de drept.

Doamnele: 1871–1888

În 1871, Pius al IX-lea i-a permis lui Valerga să primească o nobilă engleză, al cărei nume nu a fost identificat în sursele consultate. Patriarhul Vincenzo Bracco, care l-a urmat pe Valerga între 1873 și 1889, a admis aproximativ o sută de doamne. Practica a fost consfințită la 3 august 1888 de Papa Leon al XIII-lea, printr-un breve pe care enciclopedia franceză îl identifică drept Venerabilis frater. Marele Magisteriu rezumă momentul simplu: doamnele au intrat în Ordin „datorită lui Leon al XIII-lea, în 1888”.

La început, doamnele erau primite „cu o formulă diferită și fără folosirea spadei”, cum amintea istoricul Agostino Borromeo. Diferența a durat mai bine de un secol: abia Ritualul din 2021 a unificat ceremonia, astfel încât cavalerii și doamnele sunt învestiți în același fel. Ținuta lor, cu mantia neagră, este descrisă în Mantia și ținuta.

Primele grupuri în afara Ierusalimului

Până în 1932, învestitura se făcea în principiu la Ierusalim. Cavalerii învestiți se întorceau însă acasă și începeau să se adune, iar istoria locotenențelor de astăzi coboară, în mai multe țări, în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Datele de mai jos provin din istoriile publicate de locotenențe și nu au toate aceeași greutate.

Spania are cea mai veche continuitate, pentru că acolo trăise o casă a canonicilor, la Calatayud. La 27 martie 1874, cavalerii spanioli s-au reunit în adunare la Madrid. În 1892 s-a constituit un capitlu pentru Aragon, Catalonia și Baleare, iar în 1906 unul la Valencia; în același an, regele Alfonso al XIII-lea a primit titlul de Gran Bailío Protector. Prin brevele Sancta Templa Dei, din 18 septembrie 1901, Leon al XIII-lea a ridicat biserica Sfântului Mormânt din Calatayud la rangul de colegiată.

Primii membri canadieni sunt atestați la Montréal în 1882, iar în Argentina locotenența își socotește începuturile din 1888. La Palermo, o secție exista din 1901. În Portugalia s-a format un Bailiado în 1903, iar în Mexic capitlul a fost reorganizat în 1907. Nimic din toate acestea nu seamănă încă cu rețeala mondială de astăzi, cu peste șaizeci de locotenențe și delegații magistrale: sunt grupuri mici de notabili catolici, legați de patriarh prin corespondență și prin daruri.

• 1874

  Madrid

  Adunarea cavalerilor spanioli, moștenitori ai tradiției de la Calatayud.

• 1882

  Montréal

  Primii membri canadieni atestați; grupul va fi reînviat în 1926.

• 1903

  Portugalia

  Un Bailiado, devenit locotenență în 1930.

Răspândirea a provocat și întrebări de protocol. Statele trebuiau să decidă dacă însemnele Ordinului pot fi purtate alături de decorațiile naționale. În Franța, Marea Cancelarie a Legiunii de Onoare a recunoscut Ordinul ca ordin pontifical, dar datele date de surse diferă, de la anii 1850 la 1932, și nu pot fi stabilite cu certitudine. Pentru Sfântul Scaun, problema avea să fie rezolvată în 1905.

Un ordin cu o misiune nouă

Patriarhii care au urmat, Vincenzo Bracco (1873–1889), Ludovico Piavi, franciscan (1889–1905), și Filippo Camassei (din 1906–1907), au condus Ordinul ca pe o anexă a Patriarhiei. Legătura cu Ierusalimul trecea prin persoana patriarhului: el primea candidaturile, el învestea, el hotăra cum se folosesc darurile.

În 1905, Sfântul Scaun a clarificat locul Ordinului printre distincțiile Bisericii. O notă a Cancelariei ordinelor ecvestre, publicată în L’Osservatore Romano la 14 martie 1905, după brevele Multum ad excitandos din 7 februarie, enumera ordinele pontificale și așeza separat Ordinul Sfântului Mormânt: Papa își rezerva autoritatea supremă, iar patriarhul latin îl conducea ca Mare Maestru. Toate celelalte ordine care se revendicau de la Sfântul Scaun erau declarate „absolut nule”. Este începutul unei poziții pe care Secretariatul de Stat o reafirmă și astăzi, cum se vede în capitolul Ordinele recunoscute de Sfântul Scaun.

Doi ani mai târziu, în 1907, Pius al X-lea avea să rezerve titlul de Mare Maestru Papei însuși. Ordinul intra astfel în secolul al XX-lea pe drumul care avea să-l ducă de la Ierusalim la Roma, povestit în capitolul Secolul al XX-lea.